noiembrie 2016

30 noiembrie 2016

Din Marginimea Sibiului

Tipologic iia mărgineancă aparţine cămăşii femeieşti cu umeraşi şi şire pe mânecă, Mărginimea Sibiului fiind considerată de specialişti ca fiind zona de baştină a acesteia. Corpul iiei este format din patru foi şi jumătate (una şi jumătate pentru piept şi câte una pentru spate şi mâneci) şi şase clini (câte unul în fiecare parte, pe toată lăţimea pânzei numit petec de la susoară la vale, câte unul de lărgire sub braţe, care primeşte broasca şi băgătura).

Costum din Colectia Etnografică Gabriel Boriceanu

img_20161015_212935

Iia este încreţită sub guler, format din beată – prima bentiţă brodată şi ciupag – cusătura de pe încreţ, şi are gura amplasată, la femei, în partea stângă, caz în care se închide cu moş şi babă şi în faţă, la fete.

img_20161015_212745

img_20161015_212136

Decorul, realizat cu lânică sau mătase, era amplasat la gât şi la mâneci. Motivele de la beată (ţesută şi aplicată ulterior) sunt de factură geometrice, brodate cu arnici şi fir metalic auriu. Pe mâneci motivele sunt situate în dreptul umărului sub forma unui galon numit altiţă, de-a lungul mânecii coborau două şire lungi (umbreje) şi între ele, plecând din altiţă, şire de cusături, podogheli şi la încheietura mânecii, la pumnaş, care se poartă întors sau drept.

img_20161015_211658

În zonă s-a îmbrăcat şi o cămaşă de lucru, simplă, croită dintr-o singură bucată de pânză tăiată la mijloc, pentru formarea gurii gâtului, la care se adaugau mânecile. O variantă a iiei încreţită la gât, cu fodori de mici dimensiuni este atestată grafic încă din secolul al XVIII-lea. Fodorul este un volan, care se formează prin încreţirea pânzei, la încheietura mâinii şi este garnisit cu dantelă croşetată cu igliţa şi apoi cu suveica numită cipcă sau colţi. Peste încreţitură sunt brodate motive geometrice.

img_20161015_213430

De la brâu în jos se îmbrăca fusta albă. La început, poalele erau prinse de corpul cămaşii, ţesute fiind din fuior, bumbac sau pânză de mestecat, alese cu vărgi roşii şi confecţionate din două foi şi patru clini. În timp acestea se despart de corpul cămăşii şi devin de sine stătătoare. Realizate, treptat, din pânză de bumbac, de tip industrial poalele încep să se încreţească şi să se plieze (Poiana Sibiului). Monocromă din punct de vedere cromatic, fusta prezintă un decor rezultat din tivitură şi mai rar, prin aplicaţii – în partea inferioară spre tiv, de dantelă albă, de factură industrială.

img_20161015_212215

Peste poale puneau şurţa şi cătrinţa. Şurţa din lână se purta în faţă, era ţesut în 4 iţe şi compus din două foi unite central cu cheiţă. Ornamentată prin învărgare în jumătatea inferioară, şurţa era tivită la poale cu feston şi garnisită cu ciucuri. Cătrinţa din lână se aşeza la spate şi era ţesută în două iţe, din lână, compusă dintr-o singură foaie cu marginile festonate şi uneori garnisită la tivul inferior cu dantelă croşetată în casă. Între cele două războaie mondiale, în Mărginime şi ca de altfel, în toată zona Sibiului sunt preferate cătrinţele de culoare neagră. Odată cu iia cu ciocănele se răspândesc cătrinţele negre sau foile, de formă dreptunghiulară, decorate, prin brodare sau imprimare, similar sau cu mici diferenţe între ele. Marginile sunt întărite cu feston şi sunt garnisite cu cipcă sau colţişori. Din postav negru, cele două cătrinţe se deosebesc prin ciucurii, păstraţi de la şurţa de lână, care înfrumuseţează piesa aferentă părţi din faţă. În zonă, se menţine, la fete, obiceiul de a nu purta cătrinţa la spate până la vârsta majoratului, atunci când i se permitea să participe pentru întâia oară la hora satului. Cu timpul, sub influenţa oraşului apar diferite tipuri de cătrinţe precum şi şorţuri din satin negru.

În întreaga zonă sibiană exista obiceiul ca o fată să îmbrace cheptarul de piele la vârsta de 14 ani, atunci când i se permitea să participe la joc.Pieptarele din piele de miel, purtate cu blana înăuntru păstrează o răscroire mare la piept şi la mâneci, strânse pe corp şi fără mâneci, bogat ornamentate cu aplicaţii de meşină şi împletituri fine în tonuri de roşu, verde, maro. Sistemul de croi şi modul de ornamentare au dat naştere unor diferenţieri locale: înfundat la Răşinari şi despicat la Sălişte.

img_20161015_212557

La mijloc femeile se încing cu un brâu, denumit de la sat la sat: cingătoare, brăcire, bete, bertele. La început brâul era ţesut în 4 iţe, din lână, ales cu vărgi late sau mai înguste, în nuanţe de albastru închis sau negru. Într-o epocă dominată de spiritului naţionalist, brâul devine tricolor, roşu, galben şi albastru. La început era ţesut la război, pentru ca mai apoi să fie înlocuit cu o bandă tricoloră, achiziţionată din comerţ. Din punct de vedere terminologic brâul preia şi denumirea de tricolor.

28 noiembrie 2016

Camasa din Bucovina

Integrată categoriilor de elemente ale culturii materiale, îmbrăcămintea constituie unul din importantele capitole ale etnografiei. Dar, în măsura în care îmbrăcămintea capătă și un rol ornamental, decorativ, analiza valorii sale se integrează culturii spirituale.

Atât prin componența, prin structura morfologică, prin caracterele diferite și specifice de folosință, cât și prin elementele de formă, elementele ornamentale, cromatice, îmbrăcămintea, sub orice unghi ar fi privită, oricare din aspectele sau problemele sale multiple ar fi analizate – dar bineînțeles în interdependența și legătura reciprocă și cauzală dintre fenomenele interne si externe – constituie un element al culturii tradiționale, al cărui studiu contribuie la descifrarea specificului etic, la lămurirea unor aspecte ale problemelor de etnogeneză, la analiza modului de viață, a conținutului culturii în dezvoltarea sa istorică.

Pe lângă linia generală evolutivă pe care a urmat-o, costumul tradițional românesc s-a dezvoltat în condiții istorico-economice specifice, cu caracteristici etnice proprii. Se poate constata însă, în cadrul stilului unitar al costumului tradițional românesc o mare varietate morfologică și artistică zonală, determinate de cauzele istorico-economice diferite.

Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti

Costumul tradițional fiind în primul rând un element al culturii materiale, varietatea sa mai apare-și nu pe plan secundar – și în funcţie de alți factori generali pentru toate zonele, ca: ocupație, anotimp, ocazii, vârstă, sex. În general, pentru zilele de lucru, piesele costumului tradițional sunt simple, mai puțin ornamentate. Deși se poartă și în zilele de lucru piese de costum de sărbătoare, uzate, cel mai adesea costumul de lucru se confecționează din materiale mai tari, cu o croială mai largă decât cele de sărbătoare.

Cele mai răspândite, și totodată cele mai bogat ornamentate, sunt cămășile încrețite la gât, care se prezintă sub forma mai multor tipuri : cămașa cu încrețitură, cămașa cu ciupag și cămașa cu lăcez. Cămașa cu încrețitură, cunoscută și sub denumirea de : „cămașă cu altiță”, „cămașă cu brezarău” și mai rar „cămașă cu țâtură”, se obține din patru lați de pânză: doi pentru stanii cămășii – piepții și spatele – și doi pentru mâneci. Gura de la gât a cămășii se formează de fapt prin simpla încrețire a acestor patru lați, cu ajutorul unei ațe de in sau cânepă, numită „spacma „ sau brezărău (pronunțat în unele zone și „brizărău”). Această cămașă are o structură identică cu cea purtată de femeile dace reprezentate pe monumentul de la Adamclisi. Tipul de cămașă dacică reprezintă astfel însuși tipul actual de cămașă cu brezarau sau țâtură din Moldova de Nord. Acest tip de cămașă se poate obține nu numai din doi lați pentru trup, ci și din trei, dintre care unul vine în față, altul în spate și câte jumătate în părți. Aceste adăugiri în părți poartă numele obișnuit de clini.

Mâneca acestei cămăși se realizează de obicei dintr-o singură „foaie ”. Ea putea fi răscroită, în acest caz participa cu o porțiune mare la formarea încrețiturii de la gât. Deseori însă este „săbiată” la altiță și în acest caz, lărgimea cămășii la gât se micșorează. Ca o particularitate de croi, trebuie menționat că mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea partea mânecii pe care se cosea altița se croia separat. Aceasta se datora faptului că lucrul la altiță dura mai mult și pentru cusătura aceasta femeile evitau să poarte cu ele întreaga mânecă. Unele cămăși aveau croită separată și partea de la altiță în sus, fapt care a atras probabil și denumirea de „bucată spartă”.

La subsuoară cămășile au un mic clin numit pavă. Mâneca se termina de obicei prin încrețitura de la mânecă, având denumirea de „brățară” sau de „cheutoare”. Se pare însă că, de la o dată destul de veche apar și „brățările cu fodor” acest gen de mânecă se termina cu un mic volănaș.

De remarcat este prezența ornamentelor pe cămăși, acestea trebuiau sa fie cât mai la vedere, mai ales pe mânecă și pe piepții care sunt cele mai ornamentate părți ale cămășilor. Altițele și încrețeala erau cele mai importante registre decorative ale unei cămăși, pe altiță se coseau de obicei cinci șase rânduri de „pui” speciali pentru altiță fie cu desen întreg, sau mici flori și figuri așezate una lângă alta. Desenul de pe altița e același pe toate „râurile”, acestea fiind desparțite de niște dungi înguste, cusute pe dos, în culoare galbenă sau portocalie, roșie sau neagră numite „mășcățele”. Uneori aceste „mășcățele” erau cusute cu fir de aur sau argint –mai ales pentru cămășile de mireasă sau de nănașe. Un alt rând de „mășcățele” împrejmuiește toată altița singurul capăt liber fiind cel dinspre brezărău.

Încreţeala se putea coase și pe faţa în mai multe culori, atunci este cusută de regulă cu jumătăţi de cruciţă. Desenele încreţelii sunt nişte motive geometrice, late aproape cât latul unei palme. Acest desen este denumit în general: coarnele berbecului, cheia, ruja. De la încreţeală în jos vine desenul de pe mânecă. Acesta e de regulă „cotișet” realizat din modele care brăzdează mânecă oblic. Aceste modele sunt foarte diferite, fie sunt lucrate „în cruciță” fie în „jumătate de cruciță” fie în „puncturi” ce se lucrează în aceleși culori cu altița. Un alt model de veche tradiție este acela al împărțirii mânecii printr-un „stâlp” care are de o parte și de alta ornamente vegetale. Acest „stâlp” are de obicei un ornament geometric realizat de obicei cu „cusătură pe dos” în culorile altiţei. Ornamentele de pe părți sunt realizate în „crucițe” și în „jumătăți de cruciță” în culori mai închise, fiind împărțite de obicei în trei mari planuri de fiecare parte a stâlpului.

De remarcat, ca o trăsătură generală, faptul că ia și cămașa acoperă întotdeauna corpul, lăsând libere vederii, fața, gâtul, picioarele până puțin mai sus de gleznă. În zilele de lucru femeile aveau voie să ridice la drumuri lungi colțul fotei.

Cămașa, bine chibzuită în croi, raportând cu multă grijă, forma sa siluetei corpului femeiesc, este atent elaborată și din punct de vedere decorativ, constituind, prin ornamentica sa punctul de rezistență al împodobirii vestimentare. Decorul este organizat în spații diferit dimensionate, bine delimitat în așa numiții câmpi ornamentali, reprezentați pe multiple sisteme compoziționale. Remarcăm o schemă de ordonare a decorului, în funcție de structura piesei, impusă de elementele sale decorative și de liniile de croi. Aceasta formează o urzeală care dictează repartiția câmpilor ornamentali în cadrul cărora, motivele decorative, elementele dinamice își desfășoară inepuizabila lor bogăție de culori.

Astfel, iile prezintă o succesiune ritmică de spații ornamentale, care alternează cu simplitatea fondului, o ritmare de forme, de pete de culoare, într-o strictă dependență unele față de altele. Compoziția ornamentală este astfel concepută încât subliniază pe de o parte liniile croiului, iar pe de altă parte pune în valoare însăși motivul ornamental, realizând un decor de efect, printr-o permanentă interdependență a croiului cu ornamentul, deci a formei cu compoziția ornamentală și cromatică.

Punctul de greutate în proporționarea câmpilor ornamentali este dirijat cu predilecție spre umeri, brațe și piept, rolul polarizator revenind acelora care conturează silueta și care decid clasificarea tipurilor ornamentale. În afară de suprafețele menționate se decorează jurul gâtului, partea inferioară a mânecii, marginile poalelor și spatele. Se poate înfrumuseța și numai o parte din spațiile destinate ornamentării, în acest caz însă, umerii și piepții nu rămân neîmpodobiți.

Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti

26 noiembrie 2016

Portul sasesc din Tara Barsei

De o somptuozitate aparte, bogat în broderii și podoabe, costumul săsesc din Țara Bârsei, germană Burzenland, maghiară Barcaság, reprezintă unul din porturile comunităților etnice cu caracteristici determinate de factori precum zona etnografică, statutul în comunitate, vârsta și ocazia.

Costum din Colecția Etnografică Gabriel Boriceanu

Amintind de statutul în comunitate și vârstă, în Duminica de dinaintea Floriilor, grupuri de copii ce ajunseseră la vârsta de 14-15 ani,umpleau bisericiile în așteptarea celui mai important eveniment al vieții lor – Confirmarea. În ziua în care se desparțeau de copilărie și deveneau tinere în ochii comunității, fetele purtau pe cap o tocă înaltă, cilindru din catifea neagră (Borten), scoasă în evidență de panglicile colorate, ce atârnau pe spate până la tivul rochiei.

Rochiile/sarafanele erau confecționate din stofă gălbuie după modele vechi, peste care se purta un șort brodat cu măiestrie. Tot din stofă,postav sau catifea erau și pieptarele înflorate,pieptare ce le-au înlocuit pe cele din piele. Mantaua neagră, încrețită, completa ținută ce avea să le ocrotească umerii în toată perioada adolescenței.

Simbol al puritații, Bortenul era purtat până în ziua nunții, când săsoaica il împodobea cu bijuterii și cununi de flori, urmând ca în ziua de după nuntă să renunțe la acesta.

Costumul pe care îl port a fost croit în perioada primului Război Mondial și a aparținut doamnei din tabloul pictat.

20 noiembrie 2016

Casa Regala si costumul traditional

Valorificarea iiei la sfârşitul sec al XIX-lea a fost cu totul şi cu totul specială. Atunci, doamnele din înalta societate, inclusiv Casa Regală, au utilizat iia şi şi-au asumat-o ca marcă identitară românească, împreună cu multe alte piese ale costumului tradiţional.

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (numele complet al reginei) nu a fost singura care a adoptat moda costumului popular, ea fiind urmată și de Regina Maria, de principesele Elisabeta, Maria şi Ileana, dar şi de majoritatea doamnelor din înalta societate românească, foarte sensibile la ce se petrecea dincolo de zidurile Palatului Regal.

Iată ce afirma „Oare există tablou mai încântător decât o ţărancă româncă, îmbrăcată în costum popular, cu fustă roşie sau oranj, cu broboada galbenă aruncată peste cozile negre, cu ochi mari, negri şi luminoşi, cu ulciorul verde pe cap, grăbindu-se spre casă, sau o doamnă româncă, cu veşminte splendide, cu un minunat văl alb sau galben, lucrând la războiul de ţesut?”, în prefața volumului „Arta de a lucra cu suveica”, scrisă de prietena ei, Lady Katherin Hoare, apărută în anul 1910 la Londra.

Cămașa de Muscel este și astăzi, pentru noi, românii, un element de referință, de noblețe, de bogăție, care a cunoscut un fenomen de răspândire fără precedent datorită adoptării sale de Casa Regală ca piesă cu valoare identitar-națională. Atelierele de confecționare a iilor românești înființate sub patronajul reginei și al doamnelor române, continuate după mijlocul secolului XX și de cooperativele meșteșugărești, au asigurat costumului de Muscel o dezvoltare specială.

Au activat în Câmpulung Muscel și satele din jur nenumărate ateliere și înainte de 1948, dar și după aceea, contribuind la faima acestui costum în toată țara și peste hotare. Similar costumului de Săliște, din Mărginimea Sibiului, care datorită Asociațiunii Astra devenise, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, emblemă națională, la fel s-a considerat și costumul de Muscel.

Acest costum pătrunde între anii 1890-1910 şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de costum tradiţional cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul Unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.

Majoritatea intelectualilor, personalitățile culturale și din lumea satului — învățătoare, preotese, primărițe — purtau aceste piese în chip de ‘costum național’; sub această denumire se identifică costumul de Muscel și astăzi în sudul țării. Din punct de vedere cromatic, cămașa de Muscel este lucrată cu fir de arnici sau de mătase neagră sau vișinie, în asociere cu fir metalic auriu sau argintiu. Cămașa de mireasă are broderii cu mătase albă. Această modă, a dispărut o dată cu instaurarea regimului comunist, când identitatea naţională căpăta alte valenţe.

Photo Credit:Imaginivii Photography

Make Up:Cristina Lungu

Flowers& Table Decor:Petalia-Flori cu poveste

Accessories:Colectia de Margele

8 noiembrie 2016

Arhanghelul Mihail si Lucifer

Dintâi, Lucifer era și el la Dumnezeu arhanghel, dar a greşit înaintea lui Dumnezeu, că a vrut să fie el mai mare; a gândit să fie el Dumezeu. Dumnezeu a ştiut aceasta şi l-a alungat din cer pe dânsul şi pe toţi îngerii de un gând cu dânsul. S-a deschis cerul şi au curs trei zile şi trei nopţi, de a rămas cerul deşert. Atunci Arhangelul Mihail a blagoslovit cu mâna şi care unde a fost acolo a rămas, unii în cer, alţii în văzduh, alţii pe pământ:

Şi din înceri luminaţi

S-au făcut draci întunecaţi.

Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Mihail să se scalde cu Lucifer, să-i ia stima, haina cea de arhanghel. Lucifer a intrat în apă şi a lăsat stima pe mal. Dumnezeu a dat un ger şi a făcut în jurul lui gheaţă de şapte coţi de groasă şi l-a strâns bine, să nu poată ieşi. Arhanghelul a luat stima şi la fugă. Lucifer, văzând aceasta, atât s-a izbit să iasă, că ş-a rupt aripile şi ieşind n-a putut zbura bine ca să-l prindă. L-a ajuns numai oleacă şi apucându-l cu gura de călcâi i-a rupt talpa; de aceea la om talpa piciorului nu e netedă, că diavolul i-a rupt-o atunci arhanghelului.

Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti

6 noiembrie 2016

Arhanghelii Mihail si Gavril

Zi deosebit de importantă a calendarului ortodox, s-a oglindit şi în calendarul popular printr-un praznic amplu, pe o durată de 3 zile- 8-10 noiembrie, mai ales prin valenţele psihopompe pe care la dezvoltă Arhanghelul Mihail. Acum este trimisă pe lumea cealată vara, iar sfântul începe să slobozească, treptat, gerul iernii.

Cea mai importantă semnificaţie a personajului central este însă aceea de înger conducător al sufletelor oamenilor în drumul lor spre cealaltă lume. De aceea se obişnuiesc acum ofrandele alimentare, precum şi aprinderea de lumânări pentru vii şi morţi, care să contribuie la propagarea luminii celei veşnice. În tradiţiile populare aceşti conducători ai cetelor îngereşti şi responsabili cu transportul sufletelor poartă nu numai aripi, ci şi săbii. Arhanghelul Mihail mult mai mult prezent în folclorul românesc în comparaţie cu Arhanghelul Gavril, păstrează, uneori, cheile Raiului, este slugă la sărsăilă, adesea se luptă cu el, veghează la capul bolnavului, dacă acesta este ursit să moară, sau la picioarele lui dacă mai are zile de trăit, prezice, în rol de naş, moartea.În această zi, femeile aduc în dar naşilor câte doi colăcei, pentru că la cununie, cele două lumânări ţinute de naşi, sunt simbolul celor doi Arhangheli.

În sâmbăta dinaintea sărbătoririi se fac praznice pentru sufletul morţilor. Ofrandele date la pomană pentru morţi, se numesc „Moşii de Arhangheli”. Fiecare om trebuie să aprindă o lumânare, care îi va fi „lumină de veci” în lumea de dincolo. Se aprind lumânări şi se dau de pomană atât pentru oamenii în viaţă, cât şi pentru cei dispăruţi fără lumânare.

În trecut, în societatea tradiţională bucovineană, Arhanghelii erau sărbătoriţi pentru că „ei sunt păzitorii oamenilor de la naştere şi până la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea acestora”. Arhanghelii, în viziunea populară, asistă şi la judecata de apoi, sunt patroni ai casei şi ard pacatele sufletelor. În satele şi târgurile bucovinene se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri şi praznice pentru cei morţi.

În zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făina de porumb, numită „turta arieţilor” (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se arunca în dimineaţa zilei de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu faţa în sus era semn încurajator, de bucurie în rândul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare. Se spune că între Sărbătoarea Arhanghelilor şi a Crăciunului vor fi trei-patru zile senine şi călduroase numite în popor „Vara Arhanghelilor”când este bine să ne punem trei dorinţe.

1 2