Hutulii din Bucovina

„Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. „( Casian Balabasciuc – „Stranii povestiri huţule”).

hutului-paltin-necunoscuti-3

Huțulii sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina,  Maramureș,  Transcarpatia și Pocuția. În România, huțulii locuiesc în comunele  Brodina,  Breaza,  Cârlibaba, Moldova-Sulița, Moldovița, Izvoarele-Sucevei, Vatra Moldoviței și Ulma  (din județul Suceava) și în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus (din județul Maramureș) și în satele și cătunele aferente.

Huțulii nu sunt considerați o etnie de sine stătătoare, fiind înglobați ucrainenilor. Ei par a se înrudi, mai mult cultural decât lingvistic, cu alte populații slavo-fone ce locuiesc în Munții Carpați și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii. Portul este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţă între huţuli şi ruteni nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii. Mai mult decât atât, la anexarea Bucovinei de către austrieci, în 1774, făcându-se un recensământ al populaţiei se face distincţie clară între ruteni şi huţuli.

           Date mai sigure despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a făcut şi recensământul populaţiei existente, odată cu anexarea ţinutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau de români, 1261 de ruteni şi 1112 de huţuli.O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 huţuli pe care administraţia austro-ungară i-a identificat în Bucovina. În Dicţionarul geografic al Bucovinei, al profesorului Emil Grigorovitza, editat în anul 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000 de huțuli , care „formează de fapt o populaţiune osebită”. Creşterea specatculoasă a numărului de huţuli este explicată prin imigranţii veniţi dinspre Galiţia între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ţinutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic. Din motive diverse huţulii au preferat, cu timpul, să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localităţile recunoscute că aveau o populaţie majoritar huţulă. De pildă, aşa cum aflăm din ghidul turistic – schiţă monografică a Moldoviţei, la începutul secolului al XX-lea circa 80 % din  populaţia locală era de etnie huţulă: Ruşii Moldoviţei cu 2244 locuitori, Dubul cu 181, Argel cu 275, Demăcuşa cu 177, Secrieş cu 4 locuitori şi Raşca 374 locuitori.

hutuli

 S-au formulat diferite păreri cu privire la originea huțulilor . S-a spus că ar fi resturi slavizate de sciți, goți, cumani și mongoli sau un amestec rezultat, după unii, din români și ,, ruteni,, ori, după a altora, din diferite alte elemente etnice. De pretinsa lor origine cumanică se leagă și una dintre explicaţiile date numelui huțul.

Astfel E. Kaluzniacki presupune că huțulii ar putea fi urmașii neamului cumanic uzii, care s-ar fi românizat mai întâi și ar fi trăit ca atare în Maramureș, unde sunt semnalați la anul 1285. De la numele acestor uzi( germ. Uzen) ar proveni partea întâi a cuvântului huțul, iar –ul ar fi articolul românesc.Teoria originii cumanice a huțulilor nu mai are astăzi decât o valoare istorică. De altfel trebuie precizat că uzii nu erau cumani, ci sunt pomenit ca neam aparte, din aceeași familie, turcică, cu pecenegii și cumanii, cu care erau înrudiți ca limbă. Nici etimologia cuvântului huțul, amintită mai sus, n-a fost acceptată. Nu știm care era numele acestor uzi în limba lor. În cronicile rusești apar sub numele de uzy. Se pare că ț- care de altfel nu constituie  singura dificultate a etimologiei – se găsește numai în pronunțarea germanică a numelui acestui neam.

Nicolae Iorga arată că numele derivă din cuvântul “huţ”, nume peiorativ dat de populaţia de la şes, care se ocupa cu agricultura, celei de la munte, care se ocupa cu păstoritul. Acest cuvânt este analog celui de “moţ ”(rom) şi “cut”, pe care străinii l-au transformat în “huculy“. Cuvântul trebuie să-şi fi menţinut în părţile nordice nuanţa de “huţ”, iar spre sud şi vest cea de “moţ”, asemenea cuvântului Vorona care are forma
aceasta spre nord, cea de Voroneţ spre vest şi Vrancea spre sud. Gh. Nimigeanu concluzionează că numele de “huţani” este dat de populaţia de la şes acestor munteni.  La început numele de “Huţ”, de unde derivă şi cel de huţul, a avut sens peiorativ, dar cu timpul acest înţeles s-a ameliorat şi s-a extins asupra întregii populaţii muntene, care prezintă anumite caractere distincte faţă de alte populaţii cu care vin în contact. Cu atât mai mult este întărită această părere, cu cât chiar muntenii din alte părţi, Moţii din Apuseni şi-ar trage numele din cuvinte care la început au avut sens peiorativ.

hutului-paltin-necunoscuti-1

După cercetări aprofundate, marele istoric al Bucovinei, Ioan Nistor, apreciază că patria străveche a huţulilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa Ceremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume mai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova (Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii- pe-Boul (Valea Boului, n. n), Ostra şi Gemenea.”

 O altă teorie , expusă de Tancred Bănățeanu afirmă că după ce la  1786, Bucovina a fost integrată Galiției, moment în care procesul imigrării huțulilor spre zonele muntoase s-a accentuat. Diferiți de ruteni, venind din Carpații Galiției în nordul Moldovei, ei s-au infiltrat sporadic fie ca păstori, fie ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Primii huţuli sunt menţionați în izvoarele de cancelarie domnească după asediul Vienei (1683). Imigrarea lor a fost favorizată de desființarea graniței moldo-polone între 1691-1699, când polonezii au ocupat ținuturile nordice ale Moldovei. În secolul al XVIII-lea, Constantin Mavrocordat a acordat unele înlesniri huțulilor. Din Carpații Orientali, huțulii au imigrat spre Moldova pe valea Ceremușului până la Vijnița și lateral pe valea Putilei, până în bazinele Sucevei, Moldovei si Bistriței Aurii, de-a lungul cumpenei apelor.

Constatând anumite asemănări, în ce privește orânduirea gospodărească și portul, la huțulii din Ucraina Transcarpatică , pe de o parte, și la români pe de alta, Margareta Ștefănescu pretinde că huțulii sunt sau români slavizați sau o populație influențată de români. Nu credem însă că aceste asemănări ( de stoguri de fân, garduri cu leațuri orizontale, cumpene la fântâni etc.), constatate de autoare pe baza fotografiilor din monografia pe care o recenzăm, să fie elemente convingătoare pentru stabilirea originii huțulilor

O teorie asemănătoare este prezentată și de Bobu Florea Florescu, care aseamănă , costumul tradițional al huțulilor cu cel al populației românești din această regiune . Portul huțulilor ne mai prezentând vreo trăsătură esențială de distincție etnică, diferențele se referă în special la elemente de detaliu, motive ornamentale, compunerea lor, alegerea gamei cromatice, dar și unele tehnici de ornamentare.

hutului-paltin-necunoscuti-2

Într-o prezentare a unei cărți poloneze despre huțuli- Stanislaw Vincenz, Na wysokiej poloninie. Obrazy, dumy i gawedy z Wierchowiny huculskiej, Varșovia, 1936-realizată de P.Caraman, afirmă că ei, dacă nu sunt români slavizați,reprezintă o stratificare ucraineană pese același străvechi popor autohton peste care, către sfârșitul Evului Mediu, timp de câteva secole, s-a suprapus în Carpații Moldovei și elementul românesc. În plus trebuie să admitem, continuă P. Caraman, si o puternică infiltrație de elemente etnice românești , care însă cu timpul au dispărut în masa ucraineană. Prin  acest substrat regional comun românilor și huțulilor, care nu este numit, precum și prin superstratul românesc ulterior, P.Caraman explică acele,,identități indistructibile ,, din manifestările celor două popoare, atât în datini, credințe și obiceiuri, numai că graiul este diferit. ,, Numai ca el [graiul]- continuă autorul – abundă în expresii și turnuri românești, dar prezintă, din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene, prin chipul special cum huțulii pronunță limba ucraineană, de unde se vede că sunt moștenitori ai unei baze de articulație străină de restul obștii ucrainene și evident, în mod implicit, și ai unei baze psihice străine,,.Autorul nu aduce dovezi în sprijinul afirmațiilor pe care le-am citat. Ne întrebăm pe ce se bazează constatarea referitoare la graiul huțul, întrucât materialul lingvistic, aproape în întregime lexical,din această dare de seamă, nu prezintă nimic nou față de ceea ce era cunoscu până atunci.

Graiul huțul prezintă “din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene”, opinie constatată de I. Patruț, care analizând dialectul huțul din calea superioară  a Sucevei constată ca nici măcar în aceasta, mai expusă influențelor românești ulterioare, “nu există aproape nici o trăsătură fonetică românească”, ceea ce îl face pe cercetător să vadă în această populație slavi autentici, neamestecați cu românii.

Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum şi lingviştii Ion Patruţ, Vintilă Mihăilescu, Corneliu şi Aspazia Reguş, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei şi numeroşi alţii, le-au atribuit huţulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki, George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunţă pentru o categorică deosebire a huţulilor de ruteni, adică de ucraineni.

hutuli-2

Despre etnia huţulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cât de numeroase pe atât de diverse. Dorinţa de a integra această populaţie, relativ redusă ca efectiv, într-un anumit grup etnic,  a avut conotaţii ştiinţifice, economice sau politice, după caz. Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate,  privind originea lor. Singurele certitudini cu privire la originea lor sunt caracterul slav al limbajului lor, asemănările datinilor, obiceiurilor lor cu cele ale populației autohtone și nu în ultimul rând costumul tradițional care a reprezentat din totdeauna o marcă identitară și etnică are un pronunţat caracter românesc . Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică  bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că  azi este aproape asimilată.

[:]Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti