„ Din aprecierile etnografilor reiese că în puține sate din zona Rupea s-au păstrat atât de limpede trăsăturile de stil ale portului popular românesc ca în satul Mateiaș”, afima cândva învățătorul Iosif Ioan în lucrarea intitulată Mateiașul în artă populară și folclor.
Satul Mateiaș este așezat în extremitatea nord-vestică a munților Perșani, întreaga depresiune fiind udată de apele Oltului ardelenesc. Din punct de vedere al artei populare și al folclorului, satul Mateiaș este așezat la punctul de întâlnire a trei zone etnografice diferite: Țara Oltului(din punct de vedere a obiceiurilor), Țara Bârsei(piese de ornament-podoabe) și Podișul Târnavelor(vestimentație).
Referitor la îmbrăcăminte, putem spune că portul variază în raport cu vârsta și împrejurările vieții. Sunt însă piese de bază care se poartă de la copii până la bătrâni, cu aceleași denumiri, același croi, se confecționează din același material și poartă aceleași cusături.
Pe lângă importanța vestimentației, o atenție deosebită se acordă gătelii capului. Foarte interesantă era pieptănătura și împletitura părului, începând de la fetițele mici până la femeile în etate. Toate fetițele se împleteau cu cununiță, o împletitură pe cât de veche, pe atât de frumoasă. Doar în munții Hațegului mai găsim zone unde se păstrează o pieptănătura asemănătoare.
Împletitura cu cununiță sau cu bortiță este întâlnită la fetițele cu vârsta cuprinsă între 4-6 ani și 10-12 ani. Această modalitate de aranjare a părului se realizează astfel: se împarte părul în două părți egale, cărarea fiind pe orizontală, astfel încât o parte să fie lăsată pe ceafă și o parte să cadă pe frunte. Părul din față se împletește începând de la stânga spre dreapta, iar cosița se așează în jurul frunții spre ureche, continuând cu împletirea părului de pe ceafă. Această găteală presupune și o ținută anume: fetițele cele mai mici îmbracă ia, cu pui pe lângă umbreajă (iile acestora nu au altițe). Dacă fetițele sunt mai măricele, ia primește un șir de pui peste cot(jumătăți de altițe). În continuare se pun poalele, peste care se îmbracă crătințele roșii. La brâu se încing cu o curea din mărgele, iar în unele cazuri întâlnim salbe purtate sau mărgele din sticlă. De menționat este faptul că fetițele nu poartă pieptar. Încălțămintea acestora este în funcție de moda vremurilor.
Părăsirea gătelii cu cununiță începe atunci când fata se află pe punctul de a intra în joc(horă). Acest eveniment marchează trecerea de la copilărie spre adolescență. De acum, pentru puțin timp, împletitul părului se face în două codițe împletite pe spate, până când fata intră în rândul tineretului. Despre toate acestea vom vorbi în părțile următoare.
Bazat pe o veche moștenire,portul popular românesc a evoluat de-a lungul timpurilor,adoptând diferite tipuri și variante , a căror frumusețe și bogăție sunt bine definite,situându-se astfel printre cele mai valoroase creații ale artei populare românești. Amintim aici un lucru important, costumul popular este într-un mod subtil determinat de realități social-economice,este supus la rândul său evoluției,transformării continue.
Căutând să descoperim forme și mentalități străvechi în costumele tradiționale românești din sudul Transilvaniei,ne propunem ca una dintre teoriile noastre să fie o analiză în paralel cu portul tradițional al etniilor care au conviețuit aici. Vom surprinde în continuare asemănări și deosebiri în peisajul etnografic ,între portul de sărbătoare al româncelor și cel al săsoaicelor ,din Transilvania de sud. În cadrul acestei regiuni geografice , istoria celor două popoare se intersectează vreme de opt secole și ceva. Se creează legături strânse și schimburi permanente de bunuri materiale și culturale, moștenite și prelungite, chiar îmbogățite în condițiile unității fondului original. Portul popular este parte integrantă a culturii materiale fiind un mijloc de identificare a specificului unui popor,odată cu limba și obiceiurile sale.
Cea mai importantă piesă din garderoba tradițională feminină o reprezintă cămașa. Româncele din sudul Transilvaniei denumesc cămașa cel mai adesea cu termenul de „ie”. Referindu-ne exact la iile din satul Boholț (zona Podișului Târnavei Mari), cămașa femeiască are ca element de croi altița. Ia se cumpune din trei părți mari : ciupagele,altițele și mânecile. Ciupagul din spate este alcătuit dintr-o foaie,adică o bucată de pânză cu lățimea ei,iar cel din față din două foi cusute între ele . Ciupagul din față se încrețește mărunt în partea de sus,iar aceste încrețituri poartă cusătură denumită tot ciupag,adică peste muchia crețurile se cos câțiva centimetrii motive ornamentale,de regula geomterice. Altițele se cos și se croiesc separat de mânecile cămășii,iar împreună cu ciupagele se prind de obinzeala îngustă,cusută în prealabil. Gura iei este lăsată în stânga. Mânecile cămășii,având lărgimea de până la patru ori mai mari decat altițele,ele se încrețesc în partea superioară până dimensiunea lor devine egală cu cea a altițelor. Nici aceste crețuri nu rămân simple,ci capătă câțiva centimetrii de cusături pe muchia lor,după care se prind de altițe (încreț cu funcționalitate).
Partea inferioară a mânecii se termină cu pumnaș (brățare),care se răsfrânge câțiva centimetrii în momentul purtării. Spre finele secolului al XIX-lea ,începutului secolului XX ia „rumânească” suferă noi modificări sub diferite aspecte și/sau influențe. Apariția materialelor textile urbane,de fabrică, face ca pânza de casă să fie înlocuită cu cea gasită în comerț (jolj,bogasiu). Astfel,doar altițele și ciupagul din spate mai sunt croite pe pânză confecționată în casă,din bumbac,restul pânzei este procurat din comerț. Sub aspectul influenței săsești,mânecile iei primesc o inserație de dantelă , pe lungime,numită local „umbreajă”. De multe ori și aceasta era procurată din comerț.
Spre deosebire de complexitatea iei româncelor, cămașa săsoaicelor( Gereihsel) are un croi mai simplu ,dar și un număr mai redus de cusături,cu tehnici minuțioase. Cele mai vechi tradiții includ cămașa cu încrețitură în jurul gâtului, despicată în partea din față,pânâ jos. Mânecile pornesc din gât și se termină cu pumnași simpli. Apare ca element de decor dantela de tip plasă,ajur sau chiar lucrată separat și inserată longitudinal între bucățile de pânză ,ale mânecii. Se știa faptul că săsoaicele erau cele mai iscusite în confecționarea dantelelor fine. Încrețitura din jurul gâtului existentă la cămășile femeiești este confirmată la cămășile găsite în așezările germane foarte vechi. Motivul cusăturii reiese din însuși modul în care se prind cutele de pânză foarte fine. Acest model e lucrat în motive geometrice,fie alb pe alb,fie,mai rar,în culoarea aței vopsite,trasă prin cute. Datorită privilegiilor acordate de regele Ungariei,cea mai mare parte din țăranii sași n-au fost supuși la clacă.
Legătura trainică dintre popor și port s-a păstrat veacuri de-a rândul,portul fiind hotărât de către comunitatea satului și nu de către un individ izolat. Portul săsesc a păstrat atât piese de îmbrăcăminte de tradiție țărănească,cât și elemente care au fost preluate din costumul burghez de la oraș și al naționalităților conlocuitoare. Înflorirea economică a meșteșugarilor ,organizați în orașe săsești în bresle, a creat țărănimii posibilitatea de a purta veșminte mai bogate. Condițiile economice,formarea unui gust local,înrâuririle străine au contribuit la dezvoltarea diferită a costumelor în ținuturile locuite de sași.
Revenind la costumul tradițional din satul Măieruș ,în trecut Alun (în dialect săsesc Nâeršt, Nassbich, în germană Nußbac) face parte din zona etnografică a Țării Bârsei (în germană Burzenland). Este un costum specific fetelor confirmate,nemăritate, îmbrăcat de regulă duminica la biserică,la sărbători mari sau evenimente importante (nunta). Deoarece satul nu este foarte departe de un centru important al multor secole și anume orașul Brașov (în germană Kronstadt) , întrega vestimentație este puternic urbanizată. Pânza de casă pentru confecționarea cămășii este părăsită în favoarea materialelor fine din mătase și bumbac de fabrică,din comerț. Fusta crem cu bretele (Busenkittle),este plisată și realizată tot din material de fabrică,un soi de lânică fină. Din același material este confecționat pieptarul brodat cu mătase sau pictat în multe din cazuri, cu ornamentație vegetală. Peste fusta plisată se pune un surț brodat ,de cele mai multe ori din materiale extrafine cum ar fi pânza de tulle. Un loc deosebit în cadrul portului popular săsesc îl ocupă podoabele și bijuteriile. Una dintre cele mai interesante piese este cordonul cu reliefuri metalice ( Spangengurtel),dar și broșa din piept,lucrată cu pietre semiprețioase.
Fetele folosesc după confirmare ,ca podoabă a capului, așa numitul Borten ,un cilindru înalt de catifea . În partea din spate este prinsă o fundă din catifea de culoare deschisă și viu colorată (crem,albastru,roșu), brodată cu fir metalic și/sau fluturi metalici. Alături de aceste podoabe ,fetele mai poartă panglici multicolore sau roșii,prinse în jurul capului,sub cozi. În picioare se încalță ghete din piele,confecționate la comandă,modă preluată și de români. Privind astfel întreaga vestimentație a fetelor de măritat,putem afirma că portul sașilor este somptuos și bogat în cromatică.
Revenid la portul româncei de pe Târnave,realizăm în continuare schița acestui costum ,reliefând unele asemănări cu cel al săsoaicelor,deoarece diferențele sunt în mod cert evidente. În această zonă,ia este mereu însoțită de poale (însăilate). Peste poale se îmbracă o crătință roșie la spate și un șurt negru în față. Combinația aceasta poate fi greu înțeleasă de un simplu privitor,astăzi,obișnuit fiind probabil cu două piese identice,pentru ambele părți. Explicația este una foarte simplă: crătința roșie este cea care se poartă în mod obișnuit,pe când șurțul negru poate fi considerat o crătință evoluată.
El se realizează prin tehnici avansate , aspectul lui datorându-se atât influențelor urbane cât și celor săsești. Materialele folosite la țeserea lui sunt cel mai adesea obținute în gospodărie : părul=lână de la oaia țurcană foarte aspră și subțire sau părul de cămilă,importat din Cehoslovacia (Boemia). La mijloc femeia se încinge cu un brâu țesut,simplu. Pieptarul din blană de oaie,înfundat (închis în partea stângă),brodat cu arnici, face parte din categoria veche a pieptarelor românești,atât prin croi cât și prin ornamentația brodată. Costumul de sărbătoare culminează cu găteala capului , zisă „cu vălitoare”.
Această vălitoare este asemănătoare cu „Borten-ul” săsoaicelor,fiind de fapt un cilindru de carton,pe care se infășoară o pânză țesută anume. Nu doar țesătura acestei bucăți de pânză este specială ci și cusătura aplicată la capetele ei este prețioasă. Peste vălitoare,nevestele cele mai tinere ,purtau un ștergar cu capetele lăsate peste umere,iar cele mai în vârstă legau acest brobodelnic pe sub bărbie,lăsându-i cornul (capătul inferior) în partea dreaptă.
Primăvara vine pe o rază de soare şi vă intră în casă de 1 martie. Poporul român sărbătoreşte venirea acestui anotimp cu obiceiul mărţişorului, care variază în funcţie de fiecare zonă a ţării.
În trecut se obişnuia ca părinţii să lege de 1 martie câte o monedă de gâtul fetelor sau de mâna copiilor, pentru ca ei să aibă noroc tot anul, să fie sănătoşi şi curaţi asemenea argintului, iar vara să fie feriţi de friguri. În general era vorba de o monedă de argint legată de un doua fire împletite, unul alb şi unul roşu. Acest obicei se făcea înainte de răsăritul soarelui.
Când era lună plină bănuţul se scotea de la gât, iar cu el se cumpăra caş dulce şi vin roşu. Aceste două produse nu erau alese întâmplător, ci pentru că se dorea ca fetele să fie albe asemenea caşului şi rumene în obraji ca vinul.
Mamele care agăţau mărţişorul în pieptul sau la încheietura copilului trebuiau sa nu fie văzute de femeile însărcinate ori pruncul care urma să se nască urma să aibe un semn pe faţă.
În zona Moldovei se obişnuia ca fetele să poarte aceasta monedă douăsprezece zile. Când mărţişorul a început să fie confecţionat ca un dar distinct ele erau cele care îl dăruiau băieţilor.
