Portul Popular din Bihor- Tara Beiusului

In fostul Partium istoric sau Crisana postbelica, intre Apuseni si Crisuri, la poalele muntilor din talpa Bihorului, se intinde asa zisa Tara Beiusului, un loc de poveste, binecuvantat cu toate formele de relief, de la campuri agricole strabatute de Crisul Negru si tributarii sai, la dealuri cu livezi si fanete pana la muntii plini  de pesteri si piscuri alpine. Ca suprafata, Tara Beiusului ocupa cam un sfert din judetul Bihor, undeva intre Rosia si Damis la nord, Carpinet si Cristiorul de Jos catre Tara Motilor in sud, la rasarit marginea fiind Lacul Lesu si Stana de Vale traversand Parcul National Apuseni iar la apus granita imaginara fiind pe Valea Crisului Negru cu glia sa fertila, cam pana pe la Tinca. Totul bineinteles gravitand in jurul orasului Beius, care de peste 800 de ani a fost mai degraba un targusor, unul care a evoluat lent intr-un oras propriu zis abia dupa 1820, cand a devenit centru educational de limba romana nu doar pentru romanii locului ci si pentru romanii ardeleni de peste munti. Romanii din aceasta parte au fost multa vreme aproape o insula de sine statatoare ca si cultura, cu Beiusul in sine fiind targul si inima acestei insule, locuitorii si burgul avand statut de targ liber cu juratii sai de mai bine de 500 de ani, intregul tinut fiind considerat posesiune a bisericii mai bine de jumatate de mileniu.

Oamenii din acest loc, sunt de fel robusti, vioi si mai iuti la temperament decat ardeleanul clasic, dupa cum se observa de-a lungul timpului la vorba, pas, fire, joc, dans si strigaturi. Au ceva din rafinamentul Banatului dar si din asprimea motului, insa au si mult din firea oseanului si a morosanului cu care se inrudesc. Proximitatea granitei, istoria si faptul ca multe sate sunt sau au fost predominant maghiare in portiuni ale Tarii Beiusului, si-au adus aportul cultural la produsul finit care este dialectul, cultura si portul acestei zone. Romanii si maghiarii zonei s-au influentat reciproc mai mult ca in alte zone, si desi s-au pastrat distinct teritorial ca familii, aici portul a fost actul unui schimb cultural reciproc, spre exemplu intalnindu-se unguri cu opinci si sumane in stil vlah romanesc dar si romani cu gaci de o latime neobisnuita, ca fapt divers ei probabil fiind cei mai largi pantaloni din toata Romania.

Desi ocupa doar cam o patrime din suprafata sa, pentru judetul Bihor fara doar si poate, cea mai importanta si distincta zona etnografica ramane Tara Beiusului, fiind studiata si documentata destul de temeinic de mai bine de o suta de ani. Faimosul compozitor Bela Bartok a fost inspirat de romanii Tarii Beiusului cand a compus faimoasa sa opera “Dansuri Populare Romanesti”, cantata pana astazi la toate marile centre simfonice ale lumii, bazata direct pe dansurile noastre de aici, precum poarga romaneasca si maruntelul. Legat de muzica locului, cel mai celebru instrument local ramane vioara cu goarna, numita in trecut hidede cu tolcer, un instrument pe cat de straniu pe atat de popular, vioi si strident, folosit ritmic cu toba mare.

Portul popular al zonei are o baza in portul ancestral carpatic care sta si la baza celui morosenesc, osanesc sau hutul, mai tarziu avand influente de la cei cu care au avut schimburi materiale si culturale precum Banatul sau Ungaria, unde locuitorii Tarii Beiusului cautau lucru sau desfaceau produsele. Partea de sud a Tarii Beiusului a avut si un schimb puternic cu motii si minerii de peste munte, afectandu-le, in special dupa Unire, portul.

Portul fecioresc se compune din urmatoarele elemente:

Cizmele barbatesti – din piele neagra de bou, lungi pana la genunchi. Cizmele erau confectionate de mesteri specializati in doua locuri: targul Beiusului si satul Varzarii de Jos, aceste cizme avand o piata de desfacere si troc pana in zona de campie a Bihorului sau Tara Motilor. In mod ciudat ele erau vopsite cu un mal de balta puternic si “galiscau”, o vopsea mai primitiva.

Gacile de canepa – adica izmenele foarte largi care erau folosite de barbati tot timpul anului cu exceptia iernii cand se foloseau cioareci de panura. Exemplul din imagine are aproximativ 80 de ani vechime, si este clasic, din canepa, brodata cu “ciur”.

Camese de canepa cu guler rasfrant, vechime aproximativa 60 de ani.

Sumanul – de panura alba cu broderii, in acest caz din Valea Neagra, tipologia ornamentala specifica zonei Beiusului. In sudul Tarii Beiusului, modele erau si mai spectacular impodobite, iar vestitii mesteri sumanari din Sarbesti erau printre cei mai neintrecuti in intreaga Europa de Est. Acest model este mai conservativ ornat specific partii de nord a Tarii Beiusului, la fel cu cel femeiesc pereche din imagini.

Palaria cu gang – numita local dop cu roata, purtata local dupa surse grafice inca din Evul Mediu a continuat sub diferite forme sa ramana in existenta pana prin 1930, dupa care a disparut foarte subit, inlocuita de palariile din comert. Ele erau decorate cu busuioc, flori sau precum in acest caz, cu pene de cocos sau fazan.

Chimirul sau “tisagul” – cum e denumit local era de doua feluri cel subtire: o curea dublu de lata si celalalt fel, unul care era foarte lat, specific portului stravechi. Ambele erau decorate cu tinte din alama de obicei.

Prafarul – alaturi de “corbaci” sau biciul mare din vana de bou impletita, un accesoriu masculin mai rar era si prafarul, sau tocul de praf de pusca. Specific ardeleneasc, probabil evoluat din modele medieval germane, era executat din furca de corn cerb sculptata si gravata, de obicei cu motive solare, conferindu-i un aspect foarte pitoresc si martial. Era purtata de barbatii care vanau, o indeletnicire specifica zonei, precum si de paznicii de hotar, haiduci, starostii stanilor, sau de chiugerii care “manau” turmele de bovine la pascut sau la vanzare pe distante mari, practic oamenii care purtau si arme de foc.

Cusma de lana – tipul vechi din zona, cu forma tuguiata, facuta nu din astrahan ca astazi, ci din piele de oaie barca, cu o textura foarte aparte, amintind de lana crosetata, o lana care in timp isi schimba culoarea neagra intensa cu una foarte placuta cu inflexii catre sur sau ruginiu. Aceasta piele de oaie barca la cusma nu lasa niciodata fire sau par, fiind bine fixata si foarte placuta la atingere. La barbati cusma era cam ca si oriunde altundeva in spatiul carpatic, un simbol de autoritate masculina.

La gat crucifix ortodox, sau “crucea calatorului”, intre 100-150 de ani vechime. Era purtat de asa zisii “chiujeri” (pronuntat chi-u-jeri). Multi dintre romanii scapatati ai locului, acesti asa numiti “chiujeri” si-au facut avere ca negustori de vite, pe care le aduceau din Apuseni si campia Oradiei si le “manau” pana la pietele din Austro-Ungaria, inainte de Unire. Ei erau faimosi pentru nelipsitele lor mustati lungi, sumane si dopuri, adica palariile cu borul in sus, in trecut mai larg, gradual in timp scurtandu-se in largime pana la disparitia sa completa in perioada interbelica.

Barbatul din imagine ilustreaza de fapt, un chiuger mai avut din zona Beiusului, in prag de insuratoare, in port de “vreme buna” si in cealalta ipostaza, in portul de vreme racoroasa. Iarna pe frig napraznic, se purtau bitusi de blana de oaie si cioareci de panura, in mod similar majoritatii taranimii romanesti, fara a se deosebi prea mult de aceasta.

Portul muieresc se compune:

Spatoi cu guler rasfrant si poale cu fodre – brodate cu chindisitură albastră sau “mnieraie” precum i se mai spune in graiul local acestei culori. Este un spatoi fara taietura, de tip intermediar intre portul arhaic si cel clasic, specific zonei de jos (meridionale, sud) a Tarii Beiusului. Poalele asortate, au clasica fodră. Este un port pentru o nevasta tânără, cusut ca intotdeauna in Bihor, pe o panza de culoare alba, de obicei canepa.

Cojocul de Beius – ramane cu siguranta piesa de rezistenta a identitatii costumului din Tara Beiusului. Numit corect “cojoc binsenesc” el are doua variante, barbatesc si femeiesc, de fapt el fiind o vesta, un pieptar din blanita de miel alba tivita pe margini cu blanita neagra de oaie barca sau astrahan. El are campuri de ornametatie perfect definite si standardizate. Aceste ornamente erau realizate cu irha sau bucati de piele vopsita si lanica ori ata de matase pentru campurile de flori vii si “pupii” adica bumbii decorativi. Varianta barbateasca era croita mediu ca lungime, pe cand cea feminina avea un croi scurt mai sus de solduri.

Cei casatoriti aveau dreptul de a purta la o luna dupa casatorie vestitul “cojoc binsenesc” de unde si denumirea sa alternativa de “cojoc de miri”. Dimorfismul sexual este evident, chiar daca este stilizat si cu mult bun simt artistic, oarecum ascuns privirilor neinitiate, in special pe partea dorsala unde sexualitatea este oarecum poetizata grafic, pe cel barbatesc actul sexual fiind evident cu “sercanul” sau “zbiciul” intrand in vantrele femeiesti, la fel cum se poate spune ca e pomul verde vietii strapugand cerul. Asadar copii nu aveau voie sa poarte acest tip de cojoc, fiind considerati neinitiati in actul procrearii. Copii purtau un cojoc simplu sau cu flori, pana la casatorie. La cel femeiesc pereche, pe spate, in motivul dorsal, se reflecta feminitatea si maternitatea, motivul dorsal fiind cei doi sani femeiesti oglinditi, reflectand la frumusetea femeii si la alaptare, actul matern, fiind considerate valorile esentiale. Astfel rolurile barbatului si ale femeii, la fel precum si cele ale varstei cu stadiile sale in viata erau foarte bine determinate in Tara Beiusului. Si totusi ca tipologie, bihoreanca, femeia din Tara Beiusului, nu este o femeie submisiva sau complet pasiva ci are un rol bine definit, foarte egalitarian si puternic, matriarhal chiar.

“Parul era impletit si infasurat pe doua conciuri numite “cormi’, asezate in sus de urechi, capul le era acoperit cu un stergar alb decorat cu alesaturi, iar la gat se impodobeau cu siruri de margele. Fetele mari purtau capul descoperit, iar parul facut “chici”, o chica pornita din frunte, continuata cu alta din crestet. Mai tarziu, in preajma anului 1900, fetele mari si nevestele tinere purtau zadie rosie in fata si o basma rosie prinsa la brau, care apare si in portul sasoaicelor si maghiarelor. La gat se impodobeau cu un plastron de catifea, decorat cu margele si bani. Nevestele isi mai puneau pe cap o scufita numita ceapsa si basma” ne spune etnograful Nicolae Dunare.

Zadia de par cu flori – Incepand din prima jumatate a secolului XX, odata cu perioada interbelica aceste zadii inflorate de matase sau par inflorate, au inceput sa fie tot mai populare in mod special cu femeile tinere si s-au pastrat pana la disparitia in totalitate a portului din zona, in anii ’70. Femeile din Tara Beiusului, la fel ca restul bihorencelor, au purtat doar o singura zadie, in fata, si niciodata a doua in spate ca in restul teritoriilor romanesti in zona intracarpatica, Moldova sau Muntenia.

Carpa dupa cap sau carpa de barca – adica salul impletit din lana colorata. Stilul purtarii acestei piese este aproximativ comun la multe popoare europene, dar ca piesa in sine, forma ei exacta de banda cu franjuri cusuta sau crosetata de lana, oarese ca se intalneste doar in Bazinul Crisului Negru la ambele populatii maghiara si romaneasca. Carpa de dupa cap apare si la populatia Matyo din Ungaria, insa din pacate nu se stie exact daca au imprumutat-o sau au daruit-o Bihorului istoric.

Ca podoabe pe langa zgardanele cu colti in margele mici de sticla, element de o factura mai moderna si inca foarte usor de procurat, s-a optat aici pentru ce era mai specific portului mult mai vechi, in acest caz o mostenire de familie din zona, plastronul de catifea cu fileri.

Sumanul de panura alba – in acest caz din Rabagani, era folosit de ambele sexe, de obicei mai bogat decorat la femei. Ornamentica mult mai bogata era in in zona de sud, catre Vascau, in modelele facute de mesterii sumanari din Sarbesti, lucrarile lor ajungand cu mult in afara Tarii Beiusului, pana in Tara Zarandului si Valea Crisului Alb, sau chiar mai departe, in special Arad. In zona de munte din nordul Tarii Beiusului precum Rosia si Pietroasa sumanele sunt sure. Decoratiile in zona Beiusului sunt de obicei sunt executate cu verde si rosu, pe cand in zona de sud facute la Sarbesti, ele sunt predominant pe albastru si negru.

Profesorul  I.S. Selegeanu descria portul femeiesc din Tara Beiusului in revista “Familia” la 1877:

“Camasa si poale din panzuri casnice, la brau o cinguta rosie, zadie lunga si ingusta brodata cu rosu, grumazii cu o multime de margele cu deochi, la piept multime de monede insirate cate 10-12 taleri vechi, cercei si inele de arama, in spate cojoc scurt lucrat cu flori de matasuri, peste umar un suman curat de lana, parul pieptanat in multe forme, ca moda nu se muta in veci, de rond in plete asezat peste cap, atasat in cosite, acum aduna pletele la un conciu mic fara pieptene cu una indrea de arama si le inveleste cu o felega de lana de giolgiu, carton mieriu si cocoana iti va fi nevasta”…

Galerie poze referinta:

                                                    Text : Radu Fradu

                     Consultant & costume: Prof. Remus Cristian Țoța – Director al Muzeului Beiuş

                                              Photographer Ileana Radulescu.Photography

                                                   Modele : Alexandra Negrila & Radu Fradu

                                                   Locatie : Gradina Vlahiia

                                                     Accesorii : Carmen Hotean

                                                   Hair : The Lash Lounge

                                                   Credit& Copyright Etnotique