costum beius

6 ianuarie 2019

Portul femeiesc din Tara Binsului

In sudul regiunii Oradea se afla depresiunea mare a Beiusului si Vascaului, cuprinsa intre muntii Bihariei, la nord si muntii Codrului la sud. Printre aceste doua siruri de culmi, in cea mai mare parte impadurite, curge Crisul Negru.Partea de nord a depresiunii este mai deluroasa, fiind alcatuita dintr o treapta mai coborata a muntilor Bihariei. Partea de sud este neteda, avand aspectul unei campii intinse. Caracteristica principala a vietii economice si sociale o constituie specializara satelor pe mestesuguri.

Intreaga zona pare un imens atelier, in care fiecare sat lucreaza un anumit produs: lazi de zestre la Budureasa, oale la Leheceni,Lelesti si Cristisor, secure la Varzarii de Sus,cizme la Varzarii de Jos, piatra cioplita la Vascau, sumane la Sarbesti, opinci la Nimaiesti etc. Costumul din zona Beiusului cunoaste o puternica inflorire , iar zona se imparte in doua sectoare principale. In partea de nord si mai ales in satele grupate in jurul Pietroasei, costumul are un caracter arhaic, in timp ce la sud, in satele din preajma Campenilor, costumul prezinta numeroase elemente noi. Explicatia trebuie cautata in starea de izolare mai mare a satelor din zona Pietroasa decat cele asezate chiar pe Valea Crisului Negru, cale importanta de circulatie si scurgere a marfurilor. Deosebirea principala intre cele doua costume se refera mai ales la costumul femeiesc. In timp ce la Pietroasa zadia este din lana tesuta cu alesaturi, in satele din jurul Campenilor ea este din panza alba aducand mai degraba cu un sort.

Pana pe la jumatatea sec al XIX lea romanii din Bihor aveau acelasi port, fara deosebiri intre subzonele Vascau si Beius. La acea epoca specificul local al acestui port se caracterizeaza printr-o structura foarte simpla, datorita numarului mic al pieselor componente. Parul era impletit, capul acoperit cu un stergar alb, iar la gat se impodobeau cu siruri de margele. Purtau camasa lunga prevazuta cu cusaturi pe maneci si cu pumnari lungi brodati pe muchia cutelor. Zadie neagra din lana, in fata, croita dintr-un lat , brau tesut din lana colorata. Peste camasa imbracau un cojoc fara maneci, iar in picioare purtau opinci si in zilele de sarbatoare cizme. Fetele mari purtau capul acoperit, iar mai tarziu zadia din lana a fost inlocuita cu cea rosie din par. La gat, salbele din catifea rosie sau neagra, de care erau prinse monezi reprezenta marca sociala a femeii.

Mai tarziu, camasa lunga a fost inlocuita cu ie si poale ( local spacel) si zadie in fata. Pe deasupra purtau cojocul scurt fara maneci, sumanul si carpa de dupa cap sau salul de lana. Pe masura intensificarii relatiilor comerciale, apar in targuri rochia din par, zadiile cu flori, bluza, flanelul, cizmele etc.

Catre sfarsitul secolului trecut, carpa alba de cap a fost incluita cu basmale negre din lana sau alte culori, din jolj alb sau vopsite in diverse culori. Dupa materialele folosite, la confectionarea pieselor se foloseau panza,pielea, panura, materiale din comert si impletituri din lana. Cele mai des intalnite sunt piesele confectionate din panza de casa: poale, camasa,rochie, zadie.

Camasa din zona Bihorului ocupa un loc important in ansamblul portului si prevede o continuua transformare si imbogatire decorativa. Camasa lunga ce aminteste de vechiul port romanesc din intregul lant Carpatic ramane purtata doar de femeile batrane. In decursul timpului s-au dezvoltat o serie de aspect deosebite ce dau mai multe tipuri de camasi.

Costumul de tip vechi are camasa compusa din spacel romanesc si poale, care ambele, incretite intai, sunt unite la talie. Panza folosita este din canepa la poale si canepa cu bumbac la spatoi. Camasa prezinta tipul clasic, cu foile incretite la gat, unde sunt sustinute, sub guler, de creturi. Foile de panza sunt incheiate cu cheita decorativa. Maneca terminata in volan ,, fodra’’ , incretit cu scafatura. Ornamentul plasat pe maneca are doua fome: cea mai veche este cu ,, brate’’ sau ,, jure’’, trei benzi orizontale, a doua forma este cu un rand vertical,de la umar in jos, denumit pe branca n jos,. Ornamentul este cusut in motive geometrice, cu rosu la tinere si negre la batrane. Poalele erau albe , neornamentate. In a doua faza apare spatoiul si poalele separate. Noul spatoi are croiala= desprinsa de vechiul tip- cu maneca prinsa din umar iar in fata cu cheptar in forma camasilor barbatesti de oras contemporane. Decorul spatoiului nou se centreaza pe spetele pe cheptar si la maneca, unde scafatura este inlocuita cu pumnarul. Cheita dezvoltata la noul spatoi constituie un frumos décor. Coloritul se imbogateste cu noi nunate. Poalele, incretite fix pe pumnata, au jos 1-2 randuri de volane, ,,fodori,, ornamentate.

,,Spatoiul cu guler rafrant’’ reprezinta trasatura de unire cu vestul Zarandului, cu estul Campiei Aradului si cu subzone Codru: maneca din umar, chinguta la baza gurii camasii, pumnari lati de 10 cm si incheiati cu nasturi. Ceea ce caracterizeaza aceasta camasa este gulerul rasfrant, fie incretit din jolj sau din dantela, fie rotund din pana de canepa. Tehnicile intrebuintate pentru ornare fiind broderia plina dupa scris si trasureasca pe fir, mai potrivite pentru realizarea motivelor des intalnite pe aceste camasi: variante de trifoi,cheia si lacata, motive geometrice sau florale. Se intalnesc camasi in totalitatea albe datoria influentei orasenesti, asadar intregul costum iese in evidenta doar prin zadie si basma , fondul alb ramanand o caracteristica a evolutiei.

Poalele, doar albe ca si camasa, sunt confectionate din 6 lati de panza. Dupa croi deosebindu-se mai multe tipuri: poale pa lati, poale adaugate si poale cu fodra. In trecut se confectionau din sapte-noua lati de panza, iar astazi din cinci-sase.La aceste poale , ca si la cele vechi, latul din fata ramane neimpodobit, fiind acoperit de Zadie. Dupa 1910 se dezvolta o serie de variante ale poalelor croite pe lati, datorita impodobirii acestora prin alesaturi. In acest scop cusatura se face zadieste, alegand practice firele si reducand la jumate firele de numarat din urzeala.

Zadia, impreuna cu camasa si poalele, formeaza imbracamintea stric necesara. De obicei ea este dintr-o singura culoare. Cele mai vechi zadii de sarbatoare sunt zapregele, zadii din lana vopsita in negru sau albastru fumuriu, cusute cu lanica roz, galbena, vedre deschis etc. In acelasi timp, fetele mari si nevestele tinere puratu zadii alese din lana cu alesaturi sodu si alb pe fond negru.

Din timpurile mai noi, amintim zadia de Banat, introdusa in urma efectuarii muncilor agricole sezoniere in Banat, in intregime cu alesaturi multicolore din lanica. Fetele si nevestele tinere foloseau toate nuantele de rosu iar nevestele mai in varsta toate nuantele verdelui. Zadia banateana era o piesa importanta in statutul social al purtatoarei, doar familiile instarite si-o permiteau.

Din blana de oaie sau de miel se confectionau felurite cojoace femeiesti. De obicei acestea erau mai scurte decat cele barbatesti. In schimb sunt mult mai bogat ornamentate. Cojocul binsenesc este creat de cojocarii din Beius, model preluat si de cojocarii din Poienii de Jos. Este aproape asemanator cojoacelor barbatesti din subzone Pietroasa-Rosia. Pe toata suprafata este decorat cu cusaturi de lanica in forma de ciupi, la batrane dominand culoarea verde, iar la tinere rosul.

Lupta dintre vechi si nou in portul din zona Bihariei s-a facut cunoascuta prin conditiile economice si sociale, mai ales prin prilejul folosirii materialelor. In cusaturile pentru camasi, zadii, femeile instarite foloseau material scumpe, fire colorate la oras, in schimb, cele sarace utilizeaza ata de canepa sau fire de lana.

Consultant & costume: Prof. Remus Cristian Țoța – Director al Muzeului Beiuş

Photographer Ileana Radulescu.Photography

Modele : Alexandra Negrila & Radu Fradu

Locatie : Gradina Vlahiia

Accesorii : Carmen Hotean

Hair : The Lash Lounge

Credit& Copyright Etnotique

Written By Alexandra Negrila

View all posts by: Alexandra Negrila

No Comments Yet.

Logged in as Alexandra Negrila. Log out »

SEARCH

NAVIGATION

Portul Popular din Bihor- Tara Beiusului

In fostul Partium istoric sau Crisana postbelica, intre Apuseni si Crisuri, la poalele muntilor din talpa Bihorului, se intinde asa zisa Tara Beiusului, un loc de poveste, binecuvantat cu toate formele de relief, de la campuri agricole strabatute de Crisul Negru si tributarii sai, la dealuri cu livezi si fanete pana la muntii plini de pesteri si piscuri alpine. Ca suprafata, Tara Beiusului ocupa cam un sfert din judetul Bihor, undeva intre Rosia si Damis la nord, Carpinet si Cristiorul de Jos catre Tara Motilor in sud, la rasarit marginea fiind Lacul Lesu si Stana de Vale traversand Parcul National Apuseni iar la apus granita imaginara fiind pe Valea Crisului Negru cu glia sa fertila, cam pana pe la Tinca. Totul bineinteles gravitand in jurul orasului Beius, care de peste 800 de ani a fost mai degraba un targusor, unul care a evoluat lent intr-un oras propriu zis abia dupa 1820, cand a devenit centru educational de limba romana nu doar pentru romanii locului ci si pentru romanii ardeleni de peste munti. Romanii din aceasta parte au fost multa vreme aproape o insula de sine statatoare ca si cultura, cu Beiusul in sine fiind targul si inima acestei insule, locuitorii si burgul avand statut de targ liber cu juratii sai de mai bine de 500 de ani, intregul tinut fiind considerat posesiune a bisericii mai bine de jumatate de mileniu.

Oamenii din acest loc, sunt de fel robusti, vioi si mai iuti la temperament decat ardeleanul clasic, dupa cum se observa de-a lungul timpului la vorba, pas, fire, joc, dans si strigaturi. Au ceva din rafinamentul Banatului dar si din asprimea motului, insa au si mult din firea oseanului si a morosanului cu care se inrudesc. Proximitatea granitei, istoria si faptul ca multe sate sunt sau au fost predominant maghiare in portiuni ale Tarii Beiusului, si-au adus aportul cultural la produsul finit care este dialectul, cultura si portul acestei zone. Romanii si maghiarii zonei s-au influentat reciproc mai mult ca in alte zone, si desi s-au pastrat distinct teritorial ca familii, aici portul a fost actul unui schimb cultural reciproc, spre exemplu intalnindu-se unguri cu opinci si sumane in stil vlah romanesc dar si romani cu gaci de o latime neobisnuita, ca fapt divers ei probabil fiind cei mai largi pantaloni din toata Romania.

Desi ocupa doar cam o patrime din suprafata sa, pentru judetul Bihor fara doar si poate, cea mai importanta si distincta zona etnografica ramane Tara Beiusului, fiind studiata si documentata destul de temeinic de mai bine de o suta de ani. Faimosul compozitor Bela Bartok a fost inspirat de romanii Tarii Beiusului cand a compus faimoasa sa opera „Dansuri Populare Romanesti”, cantata pana astazi la toate marile centre simfonice ale lumii, bazata direct pe dansurile noastre de aici, precum poarga romaneasca si maruntelul. Legat de muzica locului, cel mai celebru instrument local ramane vioara cu goarna, numita in trecut hidede cu tolcer, un instrument pe cat de straniu pe atat de popular, vioi si strident, folosit ritmic cu toba mare.

Portul popular al zonei are o baza in portul ancestral carpatic care sta si la baza celui morosenesc, osanesc sau hutul, mai tarziu avand influente de la cei cu care au avut schimburi materiale si culturale precum Banatul sau Ungaria, unde locuitorii Tarii Beiusului cautau lucru sau desfaceau produsele. Partea de sud a Tarii Beiusului a avut si un schimb puternic cu motii si minerii de peste munte, afectandu-le, in special dupa Unire, portul.

Portul fecioresc se compune din urmatoarele elemente:

Cizmele barbatesti – din piele neagra de bou, lungi pana la genunchi. Cizmele erau confectionate de mesteri specializati in doua locuri: targul Beiusului si satul Varzarii de Jos, aceste cizme avand o piata de desfacere si troc pana in zona de campie a Bihorului sau Tara Motilor. In mod ciudat ele erau vopsite cu un mal de balta puternic si “galiscau”, o vopsea mai primitiva.

Gacile de canepa – adica izmenele foarte largi care erau folosite de barbati tot timpul anului cu exceptia iernii cand se foloseau cioareci de panura. Exemplul din imagine are aproximativ 80 de ani vechime, si este clasic, din canepa, brodata cu “ciur”.

Camese de canepa cu guler rasfrant, vechime aproximativa 60 de ani.

Sumanul – de panura alba cu broderii, in acest caz din Valea Neagra, tipologia ornamentala specifica zonei Beiusului. In sudul Tarii Beiusului, modele erau si mai spectacular impodobite, iar vestitii mesteri sumanari din Sarbesti erau printre cei mai neintrecuti in intreaga Europa de Est. Acest model este mai conservativ ornat specific partii de nord a Tarii Beiusului, la fel cu cel femeiesc pereche din imagini.

Palaria cu gang – numita local dop cu roata, purtata local dupa surse grafice inca din Evul Mediu a continuat sub diferite forme sa ramana in existenta pana prin 1930, dupa care a disparut foarte subit, inlocuita de palariile din comert. Ele erau decorate cu busuioc, flori sau precum in acest caz, cu pene de cocos sau fazan.

Chimirul sau “tisagul” – cum e denumit local era de doua feluri cel subtire: o curea dublu de lata si celalalt fel, unul care era foarte lat, specific portului stravechi. Ambele erau decorate cu tinte din alama de obicei.

Prafarul – alaturi de “corbaci” sau biciul mare din vana de bou impletita, un accesoriu masculin mai rar era si prafarul, sau tocul de praf de pusca. Specific ardeleneasc, probabil evoluat din modele medieval germane, era executat din furca de corn cerb sculptata si gravata, de obicei cu motive solare, conferindu-i un aspect foarte pitoresc si martial. Era purtata de barbatii care vanau, o indeletnicire specifica zonei, precum si de paznicii de hotar, haiduci, starostii stanilor, sau de chiugerii care “manau” turmele de bovine la pascut sau la vanzare pe distante mari, practic oamenii care purtau si arme de foc.

Cusma de lana – tipul vechi din zona, cu forma tuguiata, facuta nu din astrahan ca astazi, ci din piele de oaie barca, cu o textura foarte aparte, amintind de lana crosetata, o lana care in timp isi schimba culoarea neagra intensa cu una foarte placuta cu inflexii catre sur sau ruginiu. Aceasta piele de oaie barca la cusma nu lasa niciodata fire sau par, fiind bine fixata si foarte placuta la atingere. La barbati cusma era cam ca si oriunde altundeva in spatiul carpatic, un simbol de autoritate masculina.

La gat crucifix ortodox, sau “crucea calatorului”, intre 100-150 de ani vechime. Era purtat de asa zisii “chiujeri” (pronuntat chi-u-jeri). Multi dintre romanii scapatati ai locului, acesti asa numiti “chiujeri” si-au facut avere ca negustori de vite, pe care le aduceau din Apuseni si campia Oradiei si le “manau” pana la pietele din Austro-Ungaria, inainte de Unire. Ei erau faimosi pentru nelipsitele lor mustati lungi, sumane si dopuri, adica palariile cu borul in sus, in trecut mai larg, gradual in timp scurtandu-se in largime pana la disparitia sa completa in perioada interbelica.

Barbatul din imagine ilustreaza de fapt, un chiuger mai avut din zona Beiusului, in prag de insuratoare, in port de “vreme buna” si in cealalta ipostaza, in portul de vreme racoroasa. Iarna pe frig napraznic, se purtau bitusi de blana de oaie si cioareci de panura, in mod similar majoritatii taranimii romanesti, fara a se deosebi prea mult de aceasta.

Portul muieresc se compune:

Spatoi cu guler rasfrant si poale cu fodre – brodate cu chindisitură albastră sau „mnieraie” precum i se mai spune in graiul local acestei culori. Este un spatoi fara taietura, de tip intermediar intre portul arhaic si cel clasic, specific zonei de jos (meridionale, sud) a Tarii Beiusului. Poalele asortate, au clasica fodră. Este un port pentru o nevasta tânără, cusut ca intotdeauna in Bihor, pe o panza de culoare alba, de obicei canepa.

Cojocul de Beius – ramane cu siguranta piesa de rezistenta a identitatii costumului din Tara Beiusului. Numit corect “cojoc binsenesc” el are doua variante, barbatesc si femeiesc, de fapt el fiind o vesta, un pieptar din blanita de miel alba tivita pe margini cu blanita neagra de oaie barca sau astrahan. El are campuri de ornametatie perfect definite si standardizate. Aceste ornamente erau realizate cu irha sau bucati de piele vopsita si lanica ori ata de matase pentru campurile de flori vii si “pupii” adica bumbii decorativi. Varianta barbateasca era croita mediu ca lungime, pe cand cea feminina avea un croi scurt mai sus de solduri.

Cei casatoriti aveau dreptul de a purta la o luna dupa casatorie vestitul “cojoc binsenesc” de unde si denumirea sa alternativa de “cojoc de miri”. Dimorfismul sexual este evident, chiar daca este stilizat si cu mult bun simt artistic, oarecum ascuns privirilor neinitiate, in special pe partea dorsala unde sexualitatea este oarecum poetizata grafic, pe cel barbatesc actul sexual fiind evident cu “sercanul” sau “zbiciul” intrand in vantrele femeiesti, la fel cum se poate spune ca e pomul verde vietii strapugand cerul. Asadar copii nu aveau voie sa poarte acest tip de cojoc, fiind considerati neinitiati in actul procrearii. Copii purtau un cojoc simplu sau cu flori, pana la casatorie. La cel femeiesc pereche, pe spate, in motivul dorsal, se reflecta feminitatea si maternitatea, motivul dorsal fiind cei doi sani femeiesti oglinditi, reflectand la frumusetea femeii si la alaptare, actul matern, fiind considerate valorile esentiale. Astfel rolurile barbatului si ale femeii, la fel precum si cele ale varstei cu stadiile sale in viata erau foarte bine determinate in Tara Beiusului. Si totusi ca tipologie, bihoreanca, femeia din Tara Beiusului, nu este o femeie submisiva sau complet pasiva ci are un rol bine definit, foarte egalitarian si puternic, matriarhal chiar.

“Parul era impletit si infasurat pe doua conciuri numite “cormi’, asezate in sus de urechi, capul le era acoperit cu un stergar alb decorat cu alesaturi, iar la gat se impodobeau cu siruri de margele. Fetele mari purtau capul descoperit, iar parul facut “chici”, o chica pornita din frunte, continuata cu alta din crestet. Mai tarziu, in preajma anului 1900, fetele mari si nevestele tinere purtau zadie rosie in fata si o basma rosie prinsa la brau, care apare si in portul sasoaicelor si maghiarelor. La gat se impodobeau cu un plastron de catifea, decorat cu margele si bani. Nevestele isi mai puneau pe cap o scufita numita ceapsa si basma” ne spune etnograful Nicolae Dunare.

Zadia de par cu flori – Incepand din prima jumatate a secolului XX, odata cu perioada interbelica aceste zadii inflorate de matase sau par inflorate, au inceput sa fie tot mai populare in mod special cu femeile tinere si s-au pastrat pana la disparitia in totalitate a portului din zona, in anii ’70. Femeile din Tara Beiusului, la fel ca restul bihorencelor, au purtat doar o singura zadie, in fata, si niciodata a doua in spate ca in restul teritoriilor romanesti in zona intracarpatica, Moldova sau Muntenia.

Carpa dupa cap sau carpa de barca – adica salul impletit din lana colorata. Stilul purtarii acestei piese este aproximativ comun la multe popoare europene, dar ca piesa in sine, forma ei exacta de banda cu franjuri cusuta sau crosetata de lana, oarese ca se intalneste doar in Bazinul Crisului Negru la ambele populatii maghiara si romaneasca. Carpa de dupa cap apare si la populatia Matyo din Ungaria, insa din pacate nu se stie exact daca au imprumutat-o sau au daruit-o Bihorului istoric.

Ca podoabe pe langa zgardanele cu colti in margele mici de sticla, element de o factura mai moderna si inca foarte usor de procurat, s-a optat aici pentru ce era mai specific portului mult mai vechi, in acest caz o mostenire de familie din zona, plastronul de catifea cu fileri.

Sumanul de panura alba – in acest caz din Rabagani, era folosit de ambele sexe, de obicei mai bogat decorat la femei. Ornamentica mult mai bogata era in in zona de sud, catre Vascau, in modelele facute de mesterii sumanari din Sarbesti, lucrarile lor ajungand cu mult in afara Tarii Beiusului, pana in Tara Zarandului si Valea Crisului Alb, sau chiar mai departe, in special Arad. In zona de munte din nordul Tarii Beiusului precum Rosia si Pietroasa sumanele sunt sure. Decoratiile in zona Beiusului sunt de obicei sunt executate cu verde si rosu, pe cand in zona de sud facute la Sarbesti, ele sunt predominant pe albastru si negru.

Profesorul I.S. Selegeanu descria portul femeiesc din Tara Beiusului in revista “Familia” la 1877:

“Camasa si poale din panzuri casnice, la brau o cinguta rosie, zadie lunga si ingusta brodata cu rosu, grumazii cu o multime de margele cu deochi, la piept multime de monede insirate cate 10-12 taleri vechi, cercei si inele de arama, in spate cojoc scurt lucrat cu flori de matasuri, peste umar un suman curat de lana, parul pieptanat in multe forme, ca moda nu se muta in veci, de rond in plete asezat peste cap, atasat in cosite, acum aduna pletele la un conciu mic fara pieptene cu una indrea de arama si le inveleste cu o felega de lana de giolgiu, carton mieriu si cocoana iti va fi nevasta”…