costum bucovina

Hainele din blană ocupă un loc deosebit de important în componența și structura costumului popular. Purtate atât de bărbați cât și de femei, în special în anotimpurile reci, aceste haine sunt cunoscute în toate regiunile țării noastre. Hainele de piele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu mediul înconjurător, îndeosebi cel climatic, principala lor funcție fiind aceea de a proteja corpul în zilele friguroase de iarnă și de toamnă. Cu timpul, dezvoltându-se și sub aspectul formei (varietatea de croi ) și îmbogățindu-se din punct de vedere ornamental, ele au devenit apanajul celor înstăriți. Numai gospodarii de frunte, care aveau multe oi, își puteau împodobi culmea –unde, după obiceiul locului, se țin hainele în camera curată – cu diferite forme de cojoace, care de care mai frumoase. Hainele de piele și-au dezvoltat totodată și funcția de haine de sărbătoare, constituind piese de fală, când se ieșea la horă sau când se cununa.

În structura lor, hainele de piele prezintă o mare diversitate. De la pieptarele mici și până la cojoacele mari ciobănești, șube, variază nu numai proporțiile lor, ci însăși croiala. Deseori, din motive obiective, linia croiului nu este respectată, întrucât forma materialului, dictează apariția unor cusături uneori cu totul neașteptate și care deseori dăunează armoniei ansamblului. Totuși cojocarii caută să remedieze deficiențele materialului – căci nu întotdeauna dimensiunile unei piese corespund suprafeței necesare – creând din aceste accidente, elemente impus structurale, elemente de decor. De asemenea și întărirea prin dublare, a diverselor porțiuni mai expuse, pentru a le feri de uzură, se face simetric, la coate, umeri, în jurul mânecilor, unde prin însăși mișcarea obișnuită a brațelor, piesa este mai solicitată.

De veche tradiție, specifice zonei sunt pieptarele și cojoacele, înțelegând prin pieptare toată seria de haine din piele, fără mâneci, chiar atunci când acestea depășesc nivelul bustului și acoperă  tot torsul. Pentru confecționarea hainelor din piele, principala materie primă este blana de oaie și de miel, acestea fiind prelucrate în cadrul fiecărei gospodării, dar și la târg la dubălării.

De fapt fiecare gospodar și gospodină, ca de altfel și ciobanii, știau să-și dubească singuri pieile de oaie, mile, vulpe, jder, dihor, căprioară. Tehnica era simplă :se fierbea slatină(apă sărată de izvor )și se turna într-un vas spre a se răci. Apoi se punea uruială de ovăz cernută și puțină miezură de grâu, adică tărâțe de grâu de al doilea, amestecându-se mereu. Cu această dubală se ung pieile întinse pe jos, care apoi se împăturesc. Stau așa trei zile și apoi se pun la uscat, după care se curăță bine. Tudor Pamfile, mai semnala un alt sistem practicat în munții Bucovinei, cu o dubală din zăr sărat.

Confecționarea propriu-zisă a hainelor însă, cere specializare, de aceea, încă din timpuri străvechi ea a constituit specializarea unor meșteri specializați. Croirea și coaserea pieilor, ornamentarea lor, cer pricepere, îndemânare, unelte speciale. Chiar dacă alte categorii de piese din piele – de exemplu opincile – se făceau de obicei în cadrul gospodăriei, confecționarea hainelor de piele este, de foarte multă vreme, prezentă ca meșteșug.

În afară de pieile de oaie, care constituie materialul de bază, se folosesc și alte piei, divers prelucrate, și anume :meșina sau erha (piele de capră ) pentru aplicații, piei și blănuri de calitate superioară, de jder, dihor, miel negru, ied de căprioară. Ca o evolutie tehnică considerăm folosirea primului țesut- fâșie de material care imită blana de miel. Țesutul primului era o specializare, nu orice gospodină știa să-l facă, existând câte o țesătoare de prim pentru mai multe comune- în Ocolul Câmpulungului existau 3 astfel de țesătoare (Parasca Istrate – Vama, Maria Mierâlă –Câmpulung, Ileana Prindii- Moldovița pe Pârăul Damacușa). Alte materiale folosite la coaserea și împodobirea hainelor din piele erau firele de bumbac, lâna, chiar și fâșiuțe mici din piele, firul metalic, mărgelele.

În costumul din Bucovina, sunt incluse aproape toate formele de cojoace și pieptare cunoscute în țara noastră. Le vom prezenta în ordinea în care ele determină specificul regional al costumului. Caci trebuie spus de la început că, mai mult ca oricare piesă de port, haina din piele este cea care determină și permite zonarea cartografică a costumului popular din această regiune.

De veche tradiție în această regiune nu sunt pieptarele cu clini  – care apar foarte rar în portul bătrânesc doar la Izvoarele Sucevei, Breaza, Benia, Argel– ci pietarele lungi (lipsite de clini, drepte ). Bondița lungă, făcea parte din tipologia cojoacelor fără mâneci, era lung până la genunchi, şi răscroit la umăr pentru a se vedea ornamentele cămășii peste care se purta. Boanda lungă era croită din 3 piei mari de oaie, una pentru spate și două pentru „dinainți”. Era tivită cu blană neagră de miel sau pentru cei mai înstăriți cu blană de dihor (blana de dihor fiind una din caracteristicile acestei zone). Ceea ce caracterizează aceste piese este deschizătura largă a mânecii, având în secțiune circa 40 centimetri și răscroiala de circa 10 centimetri. Acest gen de bondiță a fost purtat în toate satele ocolului, disparând total din costumul tradițional cam la jumătatea secolului al XX-lea, fiind înlocuit total de bonzile scurte care nu depășeau talia. Putem stabili evoluția ei abia din secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondița lungă cu clini, ornamentată cu „prim de miel”. Prima atestare a bondiței lungi cu dihor, datează din 1848, ea aparținea lui Dumitru Ursu a Filaret, din satul Deluț- Fundu –Moldovei. Urmașii săi afirmau ca „era cea mai strașnică boandă pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea”. La sfârșitul secolului al XIX-lea apare bondița scurtă, cu primul mai lat. Aceste două tipuri de bonzi coexistă, cele scurte fiind purtate în general de tineri, iar cele lungi era folosite îndeosebi de bătrâni.

Apariția blănii de jder şi de dihor în împodobirea bonzilor, este neclară, am putea considera că vine din vechile practici ale boierilor și domnitorilor de a-și împodobi hainele cu blănuri scumpe. O informație inedită găsim în culegerea de datini și credințe întocmită de Elena Niculiță – Voronca, care în prezentarea costumului vechi boieresc menționează despre „peștimane și cațaveici de satin cu dihor, pe deasupra și pe din lături”.

Pieptarele cu poale, purtat până într-o anumită perioadă, atât de bărbați cât și de femei, era întâlnit în portul românilor și huțulilor din satele din nordul regiunii, la începutul secolului   al XX-lea. Acest pieptar cu poale sau cu clini, era purtat după 1920 exclusiv de bărbați, spre deosebire de cel de Bilca la care poalele sunt mai scurte, și clinii mult mai încrețiți, acest gen de pieptar era mult mai lung, ajungând uneori până la pulpa piciorului, era făcut din 7 piei de oaie . Croiul acestuia era mult mai degajat, clinii fiind mult mai largi și lipsiți de crețuri.

Tot de veche tradiție, sunt si cheptarele înfundate, purtate până în primul deceniu al secolului XX și de femei și de bărbați, femeile părăsind această piesă în favoarea bonzilor scurte. Aceste pieptare nu aveau despicătura in față, ci aveau sub umarul stâng si pe umarul stâng „cheutorile”, având pe piept unul sau două buzunare. Acestea erau garnisite cu blană de miel, sau cu blană de jder sau dihor, cele din urmă fiind rezervare celor înstăriți.

Înlocuirea vechilor pieptare lungi, evazate, dăunează ansamblului compozițional, aproape sculptural al costumului. În raport cu mediul climatic, pieptarul putea fi remarcat în plină vară însoțind costumul femeiesc – mai ales la bătrâne – nelipsit la ocaziile festive, ca un element de fală, prestigiu, bogăție.

Bondițele scurte, apar la începutul secolului XX, fiind mult mai ușor de purtat și mai putin costisitoare în ceea ce priveşte materialul folosit pentru realizarea lor . Bondiţa devine după Primul Război Mondial, piesa reprezentativă a costumului zonei, fiind purtată în toate anotimpurile, inclusiv iarna, pe sub suman și cojoc. Este un argument în plus care pledează pentru declararea formei ei performante – bondița cu dihor – ca marcă etnică a zonei Câmpulung Moldovenesc.

Începutul secolului al XX-lea introduce în modă, “primul” țesut, care a coexistat alături de primul de miel și cel de dihor, acesta din urmă devenind din ce în ce mai lat. Primul țesut era de două feluri, țesut din lână și țesut din mătase. În această perioadă apare și decorarea brâielor cu mărgele, pentru ca, după 1950 să se impună din ce în ce mai mult primul din dihor, alături de brâiele bătute și de largi benzi de ierhă împodobite cu un bogat decor geometric realizat din mătase și mărgele. Gama cromatică a ornamentelor aplicate cuprinde nuanțe închise, dar și marouri și naunțe de galben auriu.

De obicei fâșiile de “ierhă”, brodate cu mărgele nu erau realizate de către meșterii cojocari, ci de către femei specializate în această operațiune, care dețineau un număr mare de modele și le comninau după dorinta viitorului purtător. Pentru realizarea primului de dihor la o bondiță erau necesare 12 – 15 pielicele.

În ceea ce priveșe cojoacele acestea se împart în două categorii :lungi și scurte. În grupa cojoacelor scurte intră “mintenul” și “spențerul”, iar în grupa celor lungi “cojocul genuncher” și “tohala ciobănească”.

Mintenul era cojocul cu mâneci, scurt până la șold, denumit și trupar, uneori confecționat din 4-5 piei moșare sau din 3 piei de oaie. La margini era tivit cu prim negru sau cu prim de dihor –cojoacele cu prim de dihor fiind specifice Vamei și Moldoviței. Spențerul era un cojoc de lucru neornamentat și foarte scurt, care permintea o mișcare mai ușoara la lucrul în padure. Nu avea deloc prim, mițele de pe dedesupt fiind cele care ornamentau cojocul. După ce pieile se croiau, se încheiau cu ață răsucită de cânepă, pe încheieturi se cosea apoi erha de 2,1/2,5 centimetri. Mintenul și  spențerul erau cojoace de toamnă și primăvară, care pe timp de ploaie se purtau și pe sub sumane.

Cojocul genuncher era drept, lung până la genunchi, de unde și denumirea ce i s-a dat. Se confecționa din 4 piei de oaie, pe margini era tivit cu prim negru de miel, sau cu prim de dihor foarte îngust (5 centimetri de obicei ). Cojaocele genunchere cu dihor era destul de rare, permițâduși-le doar cei foarte bogați. În amintirile bătranilor, în fiecare sat al ocolului erau cam 3 – 4 astfel de cojoace. Cojoacele se încheiau cu nasturi și cheutori, din burduf, numite baiere sau canaci. Aceste cojoace au dispărut înainte de Al Doilea Război Mondial, fiind înlocuit de cojoacele scurte. Cojoacele de după această perioadă, se remarca prin scurtimea lor, de obicei nu depășeau linia taliei, având mânecile strâmte și lungi, ajungând uneori până la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori, purtată iarna sub cojoc, depășea poalele acestuia (elemnt de fală).

Realizarea ornamentației hainelor de blană capătă variate aspecte. De cea mai veche tradiție este garnisirea marginilor cu prim, o fâșie de blană, daca nu de altă calitate, cel puțin de altă culoare, procedeu ornamental obișnuit la aproape toate hainele de blană. O altă tehnică de ornamentare o constituie aplicarea unor fâșii de erhă, care avea un dublu rol :funcțional, spre a întări cusăturile de ansamblare a pieselor și un vădit rol decorativ. Aceste fâșii sunt mai albe decât ivoriul natural al pielii, evidențiindu-se astfel prin culoare, şi prin cusăturile care aplică ierha pe suprafața cojocului. Aceste cusături pot fi făcute în diverse puncte combinate, dezvoltându-se în niște brâulețe ornamentale, simple și discrete.

Decorul cel mai frecvent și totodată cel mai dezvoltat, la care intervin și modalitățile menționate mai sus, este alcătuit din compoziții de broderii florale, vegetale, geometrice, cusute pe fâșii de erhă sau direct pe piele, cu lânică, mătase sau bumbăcel colorat. Ele se așează paralel cu deschizătura de pe piept, pe șold. Uneori, compuse din elemente mai discrete, înconjoară toată marginea poalelor, răscroielile și marginile mânecilor.

În dezvoltarea decorului, pe pieptarele femeiești și bărbătești, fondul ivoriu al acestora dispare, inundat de revărsarea compozițiilor ornamentale. Motivele florale stilizate, vegetale, încadrate de motive geometrice, dispuse în rânduri paralele, abundă pe fața și spatele acestor pieptare. O variantă deosebit de realizată, distingându-se prin simplitate și armonie, o prezintă bondița cu dihori de Câmpulung, la care ivoriul fondului, se acordă perfect cu luciul maroniu, al blănii de jder, și cu cusăturile ornamentale exprimate numai prin brâie și puricași, din mătase neagră, lucrate la fel cu acelea care împodobesc pieptarele lungi.

Photo Credit Ileana Radulescu.Photography

Costume din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea

Text: Horatiu Silviu Ilea