,,Costumul popular de Banat prezinta in componenta sa unele elemente care pun in lumina particularitatile locale ale acestei provincii. Opregul cu ciucuri, de straveche traditie locala, si conciul purtat pe cap de femei, ne semnaleaza prezenta unor forme de port specifice numai Banatului, care despind tipul costumului banatean de celelalte tipuri de costum din tara noastra si ridica problema de origine si interferente cu lumea sud-dunareana. Dar costumul banatean si in special cel din Campia Banatului de nord, se mai distinge si prin folosirea materialelor pretioase, prelucrate in sisteme de o neintilnita virtuozitate tehnica, asa cum se gasesc in tesatura conciurilor, a opregelor, a catrintelor sau in cusatura ,,cheilor,, albe si a ,, urzarilor,, stralucitoare in fir de aur si argint la camasi. Tesatura marunta, cusatura in puncte traditionale si stralucirea aurului, sunt caractere ale costumului banatean din zona de campie. ”
Portul Popular de sarbatoare din Romania-E.SECOSAN/ PAUL PETRESCU
Mărturiile scrise menționeză că în Muntenia și Moldova au existat steaguri mari și steaguri mici, adică ale țării și ale armatei.
Printre primele mențiuni scrise despre stindarul românesc se află și un desen austriac care reprezintă un steag domnesc moldovenesc al lui Ieremia Movilă, capturat de Mihai Viteazul în 1601. Era un steag roșu cu bordură galbenă, iar în mijloc era reprezentată stema Moldovei: capul de zimbru cu o stea cu opt raze așezată între între coarnele acestuia, fiind flancat de luna plină înscrisă într-un cerc cu o cruce.
Despre steagurile Țării Românești avem doar mărturii. Astfel prin 1593 steagul mare al țării era alb pe damasc se arata un corb pe frunză de enupăr verde și care avea în cioc o cruce de argint, suflată cu aur, semn de marcă foarte veche și principală a Tării Românești.
Steagurile erau confecționate din material prețios: mătase sau brocart adus din Orient. Steagurile mari purtau stema țării brodată cu fir scump de argint și aur.
Steagurile mici au fost cele ale oștirii. Fiecare unitate avea însemnele proprii. Astflel steagul Moldovei era de culoare roșie, iar cel al Munteniei era alb. Ambele aveau brodate pe ele câteun sfânt. În perioada anilor 1830-1859 steagul mare al Țării Românești are două culori galben și albastru, iar cel al Moldovei albastru și roșu.
În anul 1834 în principatele române steagul bicolor: albastru și galben se înlocuiește cu trioclorul: roșu, galben și albastru. În Moldova steagul țării bicolor albastru și roșu se va menține până la Cuza. Desigur steagul Țării Românești păstrează vulturul, iar cel moldovenesc nelipsitul cap de bour. Abia în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza se adoptă pentru însemnele ambelor țări tricolorul compus din roșu, galben și albastru.
Prin Convenția de la Paris din august 1858 se prevede ca și oștirile ambelor țări să fie la fel. Sub Cuza se împart steaguri cu tricolorul național..
În anul 1863 steagul țării era astfel: trei fâșii de culorile roșu, galben și albastru care au pe ele acvila, iar pe piaptul acesteia este aplicat un scut cu stema Principatelor Unite – capul de bour, într-o parte și acvila în cealaltă.
Generalul oștirii române Emanuel Florescu întărește cele de mai sus la 1961 când îl impune și în armată. Constituția din 1866 și Legea pentru fixarea armelor din România din 1867, legiferează culorile drapelului în Principate. În anul 1872, o altă lege va schimba dispunerea orizontală a culorilor. Acum, legea spune următoarele: Culorile drapelului trebuiesc așezate vertical, în ordinea următoate: albastru, alături de prăjina drapelului, galbenul la mijloc, iar roșul la margine. Aceiași lege mai prevede că drapelul armatei avea așezată în mijloc stema țării, iar drapelul civil nu va purta stema.
După întregirea României, stema cea nouă a țării s-a așezat în mijlocul steagului.
În teritorile ocupate drepelul național a fost interzis până la Unirea cea Mare din 1918. Ca semn de identitate națională, linvistică și teritoriale, culorile sfinte și interzise vor fi așezate pe creațiile artistice ale țăranului: costumul țărănesc românesc, țesături, covoare și icoane. Ascuns ori expus, chiar și în altă topică a culorilor, tricolorul afișat va deveni un simbol al revendicărilor naționale de revenire la trupul țării. Tricolorul în creația țărănească românească este tocmai declarația apartenenței de neam și patrie, de biserică și limba română în școală, aramată și administrație.
