Maramures

Maramureșul este străbătut de trei văi principale Vișeu, Iza , Mara, fiind o zona deluroasă și muntoasă, închisă de lanțuri carpatice. Asadar, elementul etnic maramureșean se găsește izolat pe cale naturală de restul românismului.

Criteriile politico-economice autohtone de delimitare administrativă a regiunilor nu sunt identice cu factorii care au determinat, în curs de secole, conturarea regiunilor și zonelor etnografice. Astfel, în cazul regiunii Maramureș, analizând elementele etnografice existente, putem defini următoarele zone: Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru, Oaș și Carei.

Trebuie semnalat, atunci cand vorbim despre regiunea Maramureș și conviețuirea cu populația maghiară, impactul cu populația sașilor din sud de regiune (Bistrița), legăturile cu Suceava. Amintim și unitatea economico-politică (în anumite perioade) cu populația Ucrainei Transcarpatice, cât și masivele colonizări ale diferitelor populații în Maramureș.

Fiecare tip de costum tradițional reflectă clar multiple aspecte, purtând pecetea stilului artistic caracteristic unor epoci îndepărtate, unor condiții specifice de viață, a conviețuirii sau a contactului cu alte popoare, unor forme de viață legate de vârstă, ocazii, stare socială, păstrând atât forme arhaice cât și elemente noi.

Referindu-ne strict la codul vestimentar al zonei Maramureșului istoric, am încercat să descoperim formele arhaice ale veșmintelor, transmise până în zilele noastre. Astfel, costumul femeiesc se încadrează în tiparul costumului cu doua catrințe (zadii), una pentru partea din față și cealaltă pentru spate, îmbrăcate peste cămașa cu poale.

Cămașa femeilor, prin forma sa de astăzi, se desprinde de tipologia costumului românesc, având o structură unica, cu decolteu (singurul caz în portul popular românesc). Structural, cămașa este unitară, de tip poncho, cu croi drept în T. În general ornamentele sunt discrete și dispuse la răscroiala din jurul gâtului, pe umeri și la volane sau manșete. Urmărind în amănunt evoluția cămășii, în sens invers, distingem că cea mai veche, purtată pe la sfârșitul secolului XI, iar mai târziu folosită doar de către femeile bătrâne este cămașa numită „bătrânească” . Aceasta este mai frecventă pe Valea Izei, având doar mici pete de culoare în jurul gâtului, pe umeri și la manșete (volane), în culoarea albă la femeile bătrâne și cu roșu, verde, albastru sau galben la cele tinere. La acest tip de cămașă mânecile sunt trei sferturi, terminate cu volane nu prea mari (fodre sau bezeri), care se desfășoară dintr-o brățară, cu ornamente brodate sau aplicate peste încrețitură. Ceea ce atrage atenția la cămășile de tip bătrânesc este forma gulerului, o formă simplă „cu un singur guler”, nu foarte decoltat, ușor răscroit. Decolteu în formă pătrată apare ca o evoluție a gulerului rotund, la fel și ornamentația bogată pe câmpi, iar în zona umerilor și în jurul decolteului se remarcă aplicarea unor „bezeri”(volane), devenind astfel „cămașă cu bezeri”.

Cămașa este confecționată din pânză de cânepă pentru zilele de lucru și din pânză de bumbac pentru sărbători, țesută la „tiară” (kiară=război), în două ițe, în mediul gospodăresc. Mâneca este încrețită și prinsă de corpul (stanul) cămășii în direcția umărului,deci multe încrețuri, care au prilejuit cele mai artistice cusături din Maramureș, crețurile realizate în „boți”, „cupe”, „colți în pânză”, „răvașe”, fiind unice. Elementele ornamentale din trecut erau de obicei geometrice, mai apoi zoomorfe și vegetale. În această zonă s-a dezvoltat foarte mult tehnica broderiei în ajur („cu feresti” sau „gratii”), broderia spartă, folosite mai ales la cămășile de tip nou. Pentru vechile cămăși se preferau cusăturile la fir, pe dos („trăsură” la umere), „cârligul”, „răzvodul”, „dupăceală” la tiv, toate străvechi izvoade cu denumiri semnificative și tehnici ingenioase. Cheițele sunt executate manual, simplu, cu ață din cânepă („spăgmă”).

Conform unor informări, s-a purtat și aici „cămașa românească creață la grumaz” (Elena Secosan și Paul Petrescu ).

Poalele sunt de obieci în trei lați de panză sau în șase lați (câte doi lați întregi pentru față-spate și câte doi clini laterali de ambele părți), fiind țesute din același material ca și cămașa sau dintr-un material mai durabil ori mai ieftin, mai usor de obțiut (în sensul de mai accesibil). Ele pot fi prinse de stanul cămășii (însăilate) sau pot fi separate, fiind încrețite în talie (modă mai recentă). Nu există ornamentație la poale, doar cheițele și tiviturile pot apărea mai pronunțate în partea inferioară.

Zadiile se încing peste poale, fiind două catrințe dreptunghiulare, țesute din lână în patru ițe, prinse cu ajutorul baierelor(frânghiilor) împletite din lână (în Maramureș femeile nu poartă brâu). Decorul prezintă simple vărgi orizontale, fie câte una lată și o „sprânceană” (una subțire-exemplu Săcel), fie grupe de vărgi cu lățimi diferite. Coloritul puternic și contrastant, obținut prin metode naturale, se extrage din plante precum coaja de arin (culoarea neagră), „șovârful” (culoarea roșie), împreună cu dungile simple „de-a curmezișul” dau caracterul specific costumului de Maramureș. Zadiile vechi se țes din „păr în păr”, adică urzeală de lână și băteală tot din lână aspră și subțire toarsă, având suprafața în „ochiuri” sau „rânduri” nevedite. Coloritul divers al zadiile indică zona lor de proveniență: roșu cu negru , galben cu negru, portocaliu cu negru, etc.

Întâi se îmbracă zadia din spate, mai lungă și mai îngustă, după care  zadia din față, mai scurtă și mai lată, petrecută peste zadia din spate. În felul acesta zadiile lasă să se vadă, jos în părți, mici triunghiuri isoscele de poale albe. Ele se țin împăturile și chiar călcate la mijloc pe lung, îmbrăcându-se cu această dungă înăuntru, ușurând astfel pășitul, căpătând totodată și un aspect frumos. Aceste fel de a purta zadiile este desigur un element autohton străvechi. În timp, portul cu zadii este părăsit în favoarea sumnelor sau sucnelor (fuste înflorate din cașmir sau stofă). Se asociază acestor fuste câte o zadie, mai ales iarna. Influențe puternice ale orașului și ale popoarelor vecine.

Chiar și vara , femeile poartă, mai ales în sărbători, un pieptar scurt până la brâu, fără mâneci, din piele cu blana înăuntru. Acestea se confecționează de către meșterii cojocari din Sighet, Vișeu, Dragomirești, Ieud, Giulești, Săliște, Săcel. Vechile pieptare erau ornamentate cu aplicații decupate din piele subțire(„hirhă”) colorată. Apoi au început să se lucreze pieptare brodate pe toată suprafața în ornamente florale, broderie cu lână, lânică(„harast”), în culor vii, predominând rosul, decorate cu ciucuri sau ținte. Pieptarele din categoria celor vechi s-au mai păstrat de exemplu în Săcel, denumite și „tieptare în cruci” sau „în tri cruci”.

Chiar dacă piesele de vestimentație sunt discrete și simpliste în genere, podoabele nu sunt excluse. Ele se încadrează armonios, întregind austeritatea cromatică a cămășii. În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului „zgărdanul” sau „barșonul”, chiar și în zilele obișnuite, completând răscroiala puternică a cămășii. Totuși, podoaba veche maramureșeană folosită cu secole în urmă și părăsită treptat începând cu secolul XX , este „zgarda scumpă”. Această podoabă are de la câteva, până la 20-30 de șiraguri de mărgele din corai. Unele mărgele sunt încercuite cu metal, fiind o podoabă de veche tradiție foarte scumpă (ajungea până la prețul unei perechi de boi), nelipsită de la costumul de mireasă, purtată însă și în zilele de sărbătoare de către fete dar și de neveste. Tradiția podoabelor din coral este veche și destul de răspândită, în Neolitic coraiul este adus din Danemarca, până în Peninsula Balcanică, pentru ca de prin secolele XVI-XVII să fie adus din Marea Adriatică, în toată Europa.

Doar femeile căsătorite își gătesc capul prin învelire, existând din veacuri interdicția dezvelerii capului în fața ochilor necunoscuți. Femeia după căsătorie, pieptănată cu „steble” (cozile părului legate peste creștet), purta pânzătură pe cap, un ștergar în timpuri foarte vechi și o năframă industrială astăzi din pânză înflorată, iar de sărbători din cașmir (păr). Trebuie menționat faptul ca din a doua jumătate a secolului XIX, evreii încep să populeze intens această zonă, dezvoltând un real comerț inclusiv cu materiale textile pe care femeile le-au adoptat mai târziu în moda tradițională . Năfrămile scumpe din păr sunt un bun exemplu în acest sens.

Capul descoperit cu părul liber, împletit în codițe până la cele mai sofisticate forme, rămâne apanajul fetelor.

În trecut, iarna, femeile mai în vârstă purtau „cioareci”, un fel de turetci lungi din țesătură de lână albă. Celelalte femei înfășurau piciorul în obiele țesute în patru ițe, din lână albă. Ca încălțăminte purtau opinci din piele de vită, cu gurgui lateral. Ațele late de 1 cm, făcute din câte 4 fire de lână neagră răsucite, se înfășurau pe glezna piciorului lăsând spații albe ale obielelor. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolul XX fetele și nevestele purtau cizme negre cu toc, uneori chiar roșii.

În ceea ce privește vestimentația bărbaților din acestă „țară” distingem următoarele elemente esențiale: căciulă sau pălărie, cămașă, cioareci sau gatii (ismene), curea, pieptar și încălțăminte.

Forma pălăriilor diferă după epocă și cunoaște mai multe variante, fiind din pâslă sau din paie. Pălăria veche din pâslă cu borurile ridicate în sus pe lângă calotă, late, purtată în toată Transilvania ca și în Moldova, este înlocuită cu clopul de paie sau pălării orășenești. În Săcel s-au păstrat vechile pălării „de Bistrița” până aproape în zilele noastre. La fel de bine s-au conservat și celelalte piese de port, schimbarea fiind mai lentă ca în alte sate de pe Valea Izei, însă inevitabilă.

Lucrată din pânză de cânepă sau bumbac, țesută în două ițe, cămașa are un croi foarte simplu, cu mânecile încrețite prinse din umăr, largi în toată lungimea lor, cu o răscroială mică la gât. Cămașa bărbătească veche prezintă forma inițială cea mai simplă, cu o foaie de pânză întinsă în lungimea brațelor și despicată la mijloc pentru a pătrunde capul. Porțiunea mânecilor este unită la baza, iar stanul lăsat liber. Era cea mai scurtă cămașa(„peste curea”) iar bărbatul umbla „cu pântecele gol dacă nu punea cureaua”. Într-o perioadă mai nouă și până în zilele noastre, cămașa a devenit mai lungă, depășind mijlocul, iar mânecile s-au îngustat. De asemenea, ornamentația s-a dezvoltat acoperind bentița îngustă din jurul gâtului, marginile de jos ale mânecilor, mici porțiuni la piept și poale. Cămașa aceasta se poartă sau slobodă peste izmene sau sub curea.

Numite „gatii”, izmenele se lucrează din același material ca și cămașa, fiind largi, dar mai înguste decât cele oșenești și mai lungi, purtate în sezonul cald. Ornamente aproape inexistente, doar câteva cheițe la îmbinarea bucăților de pânză. Cioarecii sunt confecționați din lână albă, țesută în patru ițe și dată la piuă, se poartă iarna.

Curelele late se cumpără din Sighet, Lăpuș, Bistrița și au dublu rol, pratic și decorativ.

Pieptarul este unul dintre elementele ornamentale cele mai importante ale costumului bărbătesc din Maramureș. Sunt lucrate în aceleași centre de cojocari ca și pieptarele femeiești. Cele mai vechi, bătrânești sau de lucru sunt mai simple, cu mari spații albe și cu câteva aplicații de piele vopsită. Urmează mai apoi pietarele cu broderie, un mic câmp ornamental la spate, sub guler („tieptar cu floare după cap”). Un alt tip de pieptar, mai evoluat,este cel zis „cu Raiu”, la care toată suprafața este acoperită cu decorații de piele vișinie decupată în ornamente florale și vegetale, la care se mai adaugă și broderia florală peste piele. Mai există un ultim tip, după moda celui femeiesc, îmbinând în elemente vegetale și florale, aplicații de piele și broderii policrome, la care se adaugă nasturi din piele, ținte din metral și ciucuri din lână sau mătase în diferite culori.

Pieptarele cu aplicații din piele se poartă mai mult pe valea Izei și Vișeului, iar cele cu broderii în restul subzonelor Maramureșului.

Un model vechi de pieptar încă se păstrează în Săcel („tieptar cu o cruce la spate”), fiind purtat în mod uzual sau la sărbători de către bătrânii satului.

Încălțămintea este în mare măsură identică cu cea femeiască (în afară de turetci și cizme cu toc). La portul vechi cu opinci și obiele, bărbații nu poartă ațe împletite, ci nojițe din piele (curele).

Mânecările sunt niște „manșete” folosite în zile de sărbători, realizate din lână, cu ajutorul unui ac de lemn (cârlig) sau mai târziu croșetate cu patru ace.

Iarna, atât femeile cât și bărbații, mai poartă mănuși confecționate în același stil cu mânecarile, cu ornamente în culori variate.

Photo Credit Ileana Radulescu.Photography

Costume din Colectia Etnografica Gabriel Boriceanu

Bibliografie:

1. Elena Secosan si Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare din România
2. Tancred Bănățeanul. Portul popular din regiunea Maramureșului
3. Ecaterina D. Tomida. Cusăturile și broderiile costumului popular din România
4. Tache Papahagi. Grai, Folklor, Etnografie.