Zona Ocoliș se află în zona de conflict a râului Ocoliș cu Arieșul. Zona face parte din mocănimea Arieșului alături de Lupșa, Sălciu și Poșaga.
Cămașa se încadrează în tipologia cămășii cu șire peste cot (forme peste cot). Mâneca cu volan este încrețită cu lânceț, Vechea cămașă din zona Ocoliș era cămașa cusută pe muchiile cutelor (urzit pe crețuri) pe piept (ciupag).Evoluția portului din zonă a făcut ca și cămașa să sufere modificări, de la dispariția ciupagului la schimbarea poziționării gurii cămășii (din spate în față).Șirele de peste cot și râurii au devenit mai lați, cusuți în mai multe culori și cu o diversitate a motivelor regăsită doar în această zonă ( asemănător Poșaga).
Un lucru extrem de interesant care necesită cercetare este prezența în ornamentație a anumitor motive ce se regăsesc pe șurțul din față, mai precis bocorii. Mâneca cămășii se termină cu fodori la capătul lor cusându-se dantelă de casă sau procurată din comerț.
Până în prima jumătate a secolului XIX, în tot cuprinsul Munților Apuseni s-au purtat zadii pereche țesute din același material. La sfârșit de secol XIX, început de XX, zadia din față este înlocuită cu șurțul din lână, țesut tot în casă, dar mult mai lat, terminat jos cu ciucuri împletiți din fire policrome de urzeală.Cu timpul și această zadie din față a fost părăsită pentru șurțul din satin negru sau atlas procurat din comerț.
Zadia dinapoi s-a păstrat în port dar a parcurs anumite perioade de schimbări. Pe lângă dungile și trupul albastru închis. Decorul zadiei se întregește pe margini cu tivituri cusute cu lână roșie mai rar cu verde.
„Zadia“ împăturată în două şi purtată în spate, era confecţionată din lână, atât urzeala cât şi băteala. Culorile predominante erau albastru închis („mieriu“) şi roşu de diferite nuanţe (roşu închis pentru femeile bătrâne, portocaliu pentru tinere). „Trupul“ albastru este lung, venind uneori până aproape la jumătatea zadiei, după care urmează câmpul, din care se relevează „coadele“ (dungi de diferite culori prin care se întrerupe câmpul roşu). Cu timpul, trupul se îngustează, ajungând la dimensiunea de 15-20 centimetri şi primeşte denumirea de brâu.
„Şurţu negru“ (perpeta) confecţionat din trei bucăţi şi cusut în culori vii, venea peste poale. De-a lungul materialului se fac două cusături asemănătoare cheiţelor cusute cu diferite culori (albastru, galben, roşu, verde, violet). Pentru ca aceste cusături să fie cât mai reliefate se coase o fâşie de hărtie pe două părţi. O altă cusătură numită „brâu” se face deasupra peste mijloc, cu care se fixează încreţiturile, cusătură ce ţine locul celor trei „şire” de la şorţul vechi.
Costum Monica Albu Rotaru
Photographer Twenty One Stories
Model Lili Sumanaru
Credit & Copyright Etnotique
Bibliografie ; Nicolae Dunăre- Arta Populară din Munții Apuseni
Valea Arieșului este situată în Țara Moților- una dintre zonele etnografice pitorești ale Romaniei. Valea Arieșului Mare începe de la poalele Munților Bihor, în satul Vârtop-Arieșeni. Arieșul Mic izvorăște tot de la poalele Munților Bihor, din comuna Avram Iancu. Acestea doua formează un singur rîu începând din comuna Mihoesti. Pe Valea Arieșului se află și comuna Lupșa ( jud. Alba), portul din aceasta subzona diferențiându-se în primul rând,față de celelalte, prin cămașă.
Varianta veche a zonei inferioare a costumului se compune în trecut din purtarea celor două zadii roșii. Țesute din lână de cea mai bună calitate ( păr) vopsit în casă, apoi confecționate din bumbac ( urzeala) și lânică colorată ( beteala). La începutul secolului XX, în portul acestor piese vechi intervine o importantă schimbare. Zadia din față este înlocuită cu șurțul din lână, lat, terminat jos cu ciucuri policromi. Prin 1920, șurțul din lână este înlocuit cu cel din satin sau barșon negru, procurat din comerț, împodobit la margini cu dantelă.
Barșonul pentru șorț ( catifeaua), este împodobită cu ghirlande sau buchete de flori din mătase sau fir metalic, constituind una din cele mai importante piese ale costumului. Zadia roșie tradițională, purtată în spate s-a păstrat, suferind și ea anumite modificări. De o culoare aprinsă, aceasta are pe tot câmpul dungi de culoare închisă, negre sau albastre, uneori și fir metalic. Compoziția decorului este unitară, alternând aceleași modele de dungi, negre, din fir, late sau mai mici.
Pieptarele de la Bucium-Poieni, un mare centru de cojocărit, au un tip de broderie executat doar de cojocarii din centru. Broderia este compactă, neagră, fină, cu o dispoziție tipică, numită buciumăneasă. Lucrată din bumbăcel negru,lucios, completată cu boritaș ( fir de aur) și cu fluturi metalici. Intensitatea acestui ton este domolită din loc în loc cu vișiniu,albastru, violet sau galben. Cojoacele buciumane, s-au răspândit în tot ținutul, până pe Valea Arieșului de nord, până la Brad și Hălmagiu.
Cojocul, din blană de miel sau de oaie, cu lână înăuntru, este croit lung și prevăzut cu clini funcționali și decorativi. În câmpurile ornamentale ale pieptarelor și cojoacelor( piept, margini, buzunare, clini,mâneci) operația de împodobire reunește în compoziții ornamentele aplicate din meșină albă, decupate în forma unor reprezentări fitomorfe, cu cele realizate printr-o broderie măruntă din mătase neagră și verde închis, încununate cu fir metalic. Ornamentele sunt formate din ramuri și vrejuri delicate, întregite de frunze și flori, brodate extrem de fin.
Cămașa se încadează în tipologia cămășii cu șire peste cot, denumită aici forme peste cot. Mâneca cu volan este încrețită cu lînceț. Pe mânecă se întind perpendicular în sus, trecând peste formele de peste cot, penele pe mână-n sus.
Cromatica firelor de bumbac sau de mătase folosite la ornamentație, pornea de la roșu aprins pentru fetele de măritat, până la vișiniu închis pentru femeile mai în vârstă.
Comerțul masiv din zonă a făcut ca portul din Lupșa să fie uitat și schimbat cu cel din Bucium, acesta din urmă devenind între timp o marcă identitară a zonei Apusenilor.
Cojocăritul în valea Crișului Negru a fost un meșteșug înfloritor încă din cele mai vechi timpuri, ca urmare a stilului tradițional de gospodărie de tip agro-pastoral care a furnizat materia primă pentru această îndeletnicire, anume blana și pielea de oaie și de miel.
Cele trei mari târguri ale zonei, Vașcău, Beiuș și Tinca au reprezentat și principalele centre de cojocărit, ca mai apoi meșteșugul să se extindă și în localitățile înconjurătoare. În valea superioară a Crișului Negru, în preajma orașul Vașcău, cojoacele se numeau „cohănești”, de la regionalismul „Cou”, folosit pentru localitatea Vașcău(Vaskoh, vas= „fier”, koho= „furnal”) . Cojoacele cohănești femeiești erau ornamentate prin aplicații de piele roșie, neagră, maro, verde și galbenă și erau brodate pe aproape toată suprafața, fiind unul dintre cele mai ornamentate tipuri de cojoace.
Cojoc cohănesc Sursă http://www.neprajz.hu/en/gyujtemenyekCojoc cohănesc de femeie măritată Sursă http://www.neprajz.hu/en/gyujtemenyek
În funcție de localitățile din jurul Vașcăului în care erau confecționate, aceste se diferențiază prin croi și ornamentică, unele fiind mai bogat răscroite sau ornamentate, în corespondență cu satul purtătoarei, cojocul jucând rol de marcă identitară. Existau tipuri distincte de cojoace pentru localități precum Lunca, Câmpani, Vărzari, Ștei, Seghiște, etc.
Cojoc din satul LuncaCojoc din satul Lunca-vedere spate
Cojoc din satul ȘteiCojoc din satul Ștei-vedere spateCojoc din satul SălișteCojoc din Poiana de VașcăuCojoc din satul SaghișteCojoc cohănesc din satul Fânațe-vedere fațăCojoc cohănesc din satul Fânațe- vedere spate
În ceea ce privește cojoacele bărbătești, acestea erau ornamentate prin arabescuri de piele de culoare roșie, albă sau maro, cusute cu „irhă”(fâșii înguste de piele folosite ca fire de broderie).
Cojoc cohănesc bărbătesc varianta alb Sursă http://www.neprajz.hu/en/gyujtemenyekCojoc cohănesc bărbătesc varianta roșu- vedere față Sursă www.artmark.roCojoc cohănesc bărbătesc spate
Erau mai simple față de cele femeiești și în unele localități alternau cu cojoace confecționate la Buteni, județul Arad, realizate într-o tehnică și ornamentică aproape identică.
Cojoc cohănesc bărbătesc -varianta maro
Pe cojoacele bărbătești apar motive ornamentale precum „Crișul cu pești” sau „șercanul”, simbol al masculinității, reprezentat printr-o coloană verticală amplasată pe spatele cojocului. În zona Vașcăului se cunosc din fotografii vechi și diferite tipuri de cojoace dispărute.
În jurul Beiușului, s-au purtat patru tipuri de cojoace. „Cojocul binșenesc”, era ornamentat cu aplicații de piele roșie, broderie plină, broderie cu „irhă” și „ciupi”(mici pampoane de lână colorată), fiind împrejmuit cu blăniță neagră de jur împrejur la varianta femeiască, și doar la gât și piept la cea bărbătească.
Varianta bărbătească a cojocului binșenesc stă mărturie unității compoziționale a cojoacelor din valea Crișului Negru, fiind asemeni cojocului bărbătesc cohănesc ornamentată cu motive precum „Crișul cu pești” sau „șercanul”, însă într-o viziune diferită de cea a meșterilor din Vașcău. Un al tip de cojoc purtat în zona Beiuș este „cojocul poienăresc”, confecționat la Poienii de Jos și purtat mai cu seamă de populația vârstnică.
Cojoc poienăresc
Aceste cojoace au fost în mare parte asemănătoare cu cele binșenești însă au fost realizate într-o cromatică mai sobră, în tonuri de negru, verde și albastru, dar și fără ornamente în partea dorsală. De asemenea, o variantă mai sobră a cojocului binșenesc a fost „cojocul concinesc” sau „cuncenesc”, purtat mai ales în zona comunei Roșia și realizat într-o ornamentică identică dar exclusiv în tonuri de verde și negru.
Cojoc cuncenesc
Ultimul, dar nu cel din urmă tip de cojoc purtat în zona Beiuș a fost cojocul așa-zis „cu jumere” sau „cojocul unguresc”, preluat de la etnicii maghiari din sate precum Tărcaia sau Finiș, însă adoptat și de populația românească, îndeosebi de fetele tinere care l-au preferat pentru decorul floral și cromatica vie.
Cojoc ungurenesc bărbătesc vedere spate Sursă http://www.neprajz.hu/en/gyujtemenyekCojoc ungurenesc bărbătesc vedere față
Cojoc ungurenesc femeiesc vedere spateCojoc ungurenesc femeiesc vedere fațăCojoc ungurenesc femeiesc vedere spate
Tot meșterii cojocari de la Tărcaia produceau și cojoace lungi, cu mâneci, numite „becheci” în grai local, din maghiarul „bekecs”. Aceste cojoace erau purtate doar de bărbați și erau bogat încrețite în partea de jos.
În zona Tinca, s-a purtat „cojocul cu bumbălaci”, o adevărată capodoperă a artei populare bihorene, un cojoc relativ scurt, împrejmuit cu blăniță neagră și ornamentat deosebit de bogat.
Cojoc Tinca Sursa Tereza Mozes, Portul Popular din Nord-Vestul României, Țara CrișurilorDetaliu cojoc Tinca Sursa Tereza Mozes, Portul Popular din Nord-Vestul României, Țara Crișurilor
Aceste cojoace sunt cele care au dispărut primele din teren datorită ritmului alert de urbanizare a zonei din care provin. Asemeni cojoacelor lungi de la Tărcaia, meșterii maghiari de la Tinca și Ginta, confecționau la rândul lor aceste piese, însă ornamentate cu motivele specifice locului, regăsite și pe „cojocul cu bumbălaci”.
Un rol exclusiv funcțional în toată zona l-au avut pieptarele înfundate, purtate îndeosebi în zilele de lucru sau la muncile câmpului. De regulă erau ornamentate puțin și nu erau considerate piese de sărbătoare. În satele cu posibilități materiale mai bune și deschidere puternică spre comerț, precum Câmpani, Seghiște, Sârbești, Fânațe, s-au purtat în zile de sărbătoare și pieptare de la Sibiu sau Făgăraș, cumpărate exclusiv de cei bogați și cu un preț foarte ridicat. Variația ornamentației și bogăția de culori folosite a permis de asemenea combinarea modelelor de cojoace, întâlnindu-se în special în rândul celor înstăriți, cojoace inedite realizate prin combinații fascinante între tipologiile cunoscute ale acestor piese.
