Apuseni

Cojocăritul în valea Crișului Negru a fost un meșteșug înfloritor încă din cele mai vechi timpuri, ca urmare a stilului tradițional de gospodărie de tip agro-pastoral care a furnizat materia primă pentru această îndeletnicire, anume blana și pielea de oaie și de miel.

Cele trei mari târguri ale zonei, Vașcău, Beiuș și Tinca au reprezentat și principalele centre de cojocărit, ca mai apoi meșteșugul să se extindă și în localitățile înconjurătoare. În valea superioară a Crișului Negru, în preajma orașul Vașcău, cojoacele se numeau „cohănești”, de la regionalismul „Cou”, folosit pentru localitatea Vașcău(Vaskoh, vas= „fier”, koho= „furnal”) . Cojoacele cohănești femeiești erau ornamentate prin aplicații de piele roșie, neagră, maro, verde și galbenă și erau brodate pe aproape toată suprafața, fiind unul dintre cele mai ornamentate tipuri de cojoace.

În funcție de localitățile din jurul Vașcăului în care erau confecționate, aceste se diferențiază prin croi și ornamentică, unele fiind mai bogat răscroite sau ornamentate, în corespondență cu satul purtătoarei, cojocul jucând rol de marcă identitară. Existau tipuri distincte de cojoace pentru localități precum Lunca, Câmpani, Vărzari, Ștei, Seghiște, etc.

În ceea ce privește cojoacele bărbătești, acestea erau ornamentate prin arabescuri de piele de culoare roșie, albă sau maro, cusute cu „irhă”(fâșii înguste de piele folosite ca fire de broderie).

Erau mai simple față de cele femeiești și în unele localități alternau cu cojoace confecționate la Buteni, județul Arad, realizate într-o tehnică și ornamentică aproape identică.

Pe cojoacele bărbătești apar motive ornamentale precum „Crișul cu pești” sau „șercanul”, simbol al masculinității, reprezentat printr-o coloană verticală amplasată pe spatele cojocului. În zona Vașcăului se cunosc din fotografii vechi și diferite tipuri de cojoace dispărute.

În jurul Beiușului, s-au purtat patru tipuri de cojoace. „Cojocul binșenesc”, era ornamentat cu aplicații de piele roșie, broderie plină, broderie cu „irhă” și „ciupi”(mici pampoane de lână colorată), fiind împrejmuit cu blăniță neagră de jur împrejur la varianta femeiască, și doar la gât și piept la cea bărbătească.

Varianta bărbătească a cojocului binșenesc stă mărturie unității compoziționale a cojoacelor din valea Crișului Negru, fiind asemeni cojocului bărbătesc cohănesc ornamentată cu motive precum „Crișul cu pești” sau „șercanul”, însă într-o viziune diferită de cea a meșterilor din Vașcău. Un al tip de cojoc purtat în zona Beiuș este „cojocul poienăresc”,  confecționat la Poienii de Jos și purtat mai cu seamă de populația vârstnică.

Aceste cojoace au fost în mare parte asemănătoare cu cele binșenești însă au fost realizate într-o cromatică mai sobră, în tonuri de negru, verde și albastru, dar și fără ornamente în partea dorsală. De asemenea, o variantă mai sobră a cojocului binșenesc a fost „cojocul concinesc” sau „cuncenesc”, purtat mai ales în zona comunei Roșia și realizat într-o ornamentică identică dar exclusiv în tonuri de verde și negru.

Ultimul, dar nu cel din urmă tip de cojoc purtat în zona Beiuș a fost cojocul așa-zis „cu jumere” sau „cojocul unguresc”, preluat de la etnicii maghiari din sate precum Tărcaia sau Finiș, însă adoptat și de populația românească, îndeosebi de fetele tinere care l-au preferat pentru decorul floral și cromatica vie.

Tot meșterii cojocari de la Tărcaia produceau și cojoace lungi, cu mâneci, numite „becheci” în grai local, din maghiarul „bekecs”. Aceste cojoace erau purtate doar de bărbați și erau bogat încrețite în partea de jos.

În zona Tinca, s-a purtat „cojocul cu bumbălaci”, o adevărată capodoperă a artei populare bihorene, un cojoc relativ scurt, împrejmuit cu blăniță neagră și ornamentat deosebit de bogat.

Aceste cojoace sunt cele care au dispărut primele din teren datorită ritmului alert de urbanizare a zonei din care provin. Asemeni cojoacelor lungi de la Tărcaia, meșterii maghiari de la Tinca și Ginta, confecționau la rândul lor aceste piese, însă ornamentate cu motivele specifice locului, regăsite și pe „cojocul cu bumbălaci”.

Un rol exclusiv funcțional în toată zona l-au avut pieptarele înfundate, purtate îndeosebi în zilele de lucru sau la muncile câmpului. De regulă erau ornamentate puțin și nu erau considerate piese de sărbătoare. În satele cu posibilități materiale mai bune și deschidere puternică spre comerț, precum Câmpani, Seghiște, Sârbești, Fânațe, s-au purtat în zile de sărbătoare și pieptare de la Sibiu sau Făgăraș, cumpărate exclusiv de cei bogați și cu un preț foarte ridicat.  Variația ornamentației și bogăția de culori folosite a permis de asemenea combinarea modelelor de cojoace, întâlnindu-se în special în rândul celor înstăriți, cojoace inedite realizate prin combinații fascinante între tipologiile cunoscute ale acestor piese.

 

Un articol de Răzvan Fericean