Ziua de 14 Octombrie este un moment important al calendarului pastoral şi reprezintă pregătirea turmelor pentru iernat, precum şi deschiderea principalelor târguri, la care se valorificau produsele turmelor de oi. La români, ziua „Sfintei Vineri de Toamnă” sau Cuvioasei Paraschiva este şi praznic al morţilor pomeniţi din neam în neam, motiv pentru care se împart ofrande (lipii din grâu nou, vin sau must nou etc.) pentru cei plecaţi în „Lumea Neîntoarcerii”.
Praznicul impune şi interdicţii: munca la câmp, chinuirea bobului de grâu, care are chipul lui Hristos, meliţarea cânepei, toarcerea ei cu fusul, spălatul rufelor, facerea focului în cuptor, coacerea pâinii, consumarea pepenelui roşu sau a poamelor negre, a porumbelor. Interdicţiile legate de Vineri ca zi a săptămânii sau în cadrul unei sărbători calendaristice sunt numeroase, ele vizând majoritatea activităţilor casnice. Printre acestea figurează, evident şi torsul, Sfânta Vineri pedepsindu-le cu asiduitate pe femeile care în seara zilei de Joi spre Vineri sau Vineri spre Sâmbătă încă mai au de tors.
Motivele legendelor privitoare la acest personaj sunt identice cu cele despre Marţolea, Joimăriţa: personajul vine pe la casele gospodinelor şi îşi ofere sprijinul pentru terminarea cât mai grabnică a activităţilor- tos, zolit, fiert torturile. Femeile neştiutoare sunt salvate de obicei de naşă- ea are rolul hotărâtor în iniţierea tinerei fete, fiind cea care “ştie”.
În practicile pastorale, sărbătoarea Sfântei Paraschiva are şi conotaţii premonitive, stabilindu-se felul în care va fi iarna, funcţie de cum dorm oile în stână: adunate una lângă alta, semn de iarnă grea, iar răsleţite, semn de iarnă blândă.
În mitologia românească, „Sfânta Vineri” poartă diferite chipuri. Când este prezentată ca divinitate intransigentă, justiţiară, este imaginată în chip de văduvă foarte bătrână, uscăţivă, rea, aducătoare de năpastă, iar când devine ocrotitoare, poartă chipul unei bătrâne veghetoare la sănătatea oamenilor şi la fertilitatea câmpurilor. Ea însăşi ar poseda la curţile ei o căţea de pază cu trup de fier şi dinţi de oţel, numită adesea Leica-Boldeica.
Ca personificare a zilei, „Sfânta Vineri” este cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei, care protejează femeile căsătorite şi pe care le ajută la naştere, care căsătoreşte fetele şi poartă de grijă animalelor sălbatice.
În calitate de personaj oniric, apare în visele femeilor şi ale bărbaţilor pentru a le comunica reţete de medicină populară sau pentru a-i înghionti cu toiagul, mai ales pe femeile care cos în această zi, pentru că ” ţi se coc degetele şi-ţi cad unghiile”, ori pe cei ce mănâncă de dulce sau pentru a-i stropi cu apă vie dintr-o cupă ţinută în mâna dreaptă pe cei care o respectă pentru a fi fericiţi.
A fost o dată un împărat și-a avut doi feciori, pe Cucu și pe Ștefan. Amândoi cu părul de aur, pe umeri doi luceferi, pe piept semnul Lunii și al Sorelui, iar fața lor strălucea ca piatra cea scumpă.
Împăratul a pornit la un război mare, din care nu s-a mai reîntors căci dușmanii l-au omorât. Înainte de a pleca împăratul la acel război a zis fiilor săi <<Ascultați fiilor ce vă spun! Eu mă duc la război, iar voi rămâneți în pace cu mama voastră și de cumva s-ar întâmpla, ca eu să mor în acest război mare, atunci în locul meu vei urma tu fiule Cucu>>.
.
După sfârșitul bătăliei auzind împărăteasa despre moartea soțului ei, îndată strânse sfatul mare și întări în scaunul împărătesc pe fiul ei Cucu, precum lăsase tatăl său. Lui Ștefan însă nu îi păru bine de aceasta și începu a pismui pre fratele său. Văzând acestea, mama lor încercă din răsputeri a-i împăca; însă toate fură în deșert, căci nici unul nu voia decât împărăția ori moartea.
Au ajuns să se lupte cei doi frați, iar Ștefan îl învinge pe fratele său Cucu, și-l alungă de pe scaunul împărătesc . Atunci auzind despre aceasta tatăl lor, care se afla în lumea albă, scrie o carte și dând-o Corbului , îl slobozi pe Buricul Pământului , să iasă afară în lumea cea nouă cu cartea și să o dea feciorului său acum împărat.
Dar Ștefan nu băgă în seamă nici înfruntările tatâne-lui, că nu face bine și așa lucrul rămase ca mai înainte. Mama lor supărată foarte s-a bolnăvit greu și înainte de a muri cheamă pe amândoi fii la sine și încearcă încă o dată a-i împăca. Văzând și de astă dată, că sfatul ei părintesc nu-l primesc, le zise:<<Dacă nu mă ascultați voi pe mine, eu vă blestem cu lacrimi în ochi și cu limbă de moarte, ca Dumnezeu să vă despartă, pe unul la Răsărit și pe celălalt la Scăpătat, și oricât veți încerca a vă întâlni, să nu vi se împlinească această cerere a voastră!>> Zicând acestea, împărăteasa muri, iar pisma dintre cei doi frați urmă și mai departe.
Nu mult după aceea pe cei doi frați, începu a-i dojeni conștiinta din lăuntru- aveau vise grele în care tatăl și mama lor vorbeau cu dânșii, că nu este bine ce au făcut. Atunci ei își aduseră aminte de blestemul mamei lor și așa Ștefan chemă pe fratele său la sine pentru a se împăca. Văzând mama lor, că deși târziu, totuși s-au putut ierta unul pe altul, se îndură a le ușura cumva blestemul, și așa ceru de la Smeii din ceia lume, ca pre ambii frați să-i prefacă în două păsări; Ștefan să rămână în lumea cea nouă, iar Cucu să fie adus în lumea albă la tatăl și la mama sa. Amândoi aveau pene de aur și piatră scumpă, Ștefan de păcatul călcării vorbei tatălui, și de blestemul mamei s-a cernit în pene negre.
Aceasta s-a și întâmplat, iar Ștefan e pasărea de la noi, care cântă <<Cucu Cucu>> și strigă pe frete-său din ceia lumea, iar acela de acolo răspunde <<Ștefan Ștefan>>.
Costum teleormanean compus din camasa cu poale incretita la gat si zuvelci specifice zonei.Motivele vegetale de pe altita si rauri sunt brazdatate de meandrul cusut cu paiete metalice. Zuvelcile de Teleorman cu fluturi sunt cusute in doua ite cu alesatura in tehnica karamani.Ce-mi aduc eu aminte de la bunica, erau margelele rosii, ce au prins viata din mainile Oanei, iar pe aceasta cale ii multumesc.
,,Sunt momente cand inchizi ochii si incerci sa-ti aduci aminte de copilarie, de ulitele satului, de cireada de vaci ce-si croia drum prin stuful des din balta pentru o gura de apa in zapuseala zilelor de vara. Amintiri ramase in suflet, culori inca vii si sunetele horei de la marginea satului imi alimenteaza si acum setea de origini. Intre toate acestea, vagi imi sunt imaginile cu portul, parca mama avea o camasa cu fluturi si pare-mi-se, o fota pe care a vandut-o cand eram copil. Nici nu mai stiu cum se purtau atunci femeile, am doar franturi de imagini si poate as recunoaste daca as vedea’’.
Acestea sunt vorbele tatei si dorindu-mi atat de tare sa-i ofer posibilitatea de a recunoaste un costum autentic de Teleorman, am inceput sa caut piese. Stiam inca de la inceput ca o sa fie greu, ca nu prea se mai gasesc, ca influentele si-au spus cuvantul si rare sunt ocaziile de a gasi ceva. Curajul nu mi l-am pierdut, dar intreband in stanga si in dreapta am reusit sa pun la cale o surpriza pentru ai mei. In mod evident voiam sa pozez in satul nostru si sa reecreez scene ce-l faceau pe tata sa-si aminteasca de anii lui de copilarie. Mandra cu ogarul, torsul lanii pe prispa casei, casa Morometilor, framantatul painii si minutele de tihna pe marginea iazului le veti descoperi mai jos si in articolele urmatoare, caci nu m-am putut limita la o singura imagine ce aducea trecutul in prezent.
MOTTO: „Găteala capului constituie una din cele mai preţuite podoabe ale cochetăriei feminine”
George Oprescu
Costumul popular românesc este rezultatul unei evoluţii seculare fiind completat de fiecare generaţie cu noi elemente artistice şi funcţionale. Tancred Bănăţeanu, distinsul etnograf, scria despre costumul popular că este acel gen al artei populare care reflectă cel mai concis „specificul unei naţiuni, tradiţiile, concepţiile şi gustul său artistic”.
Piesă componentă a costumului popular românesc, ştergarul de cap se constituie de cele mai multe ori în marcă socială prin care se deosebea statutul marital al purtătoarei. Acesta apărea ca element de vestimentaţie, fără excepţie în cadrul ceremonialului nunţii când mireasa era îmbrobodită pentru prima oară de către naşă cu un astfel de ştergar. Din acest moment, tânăra nevastă trebuia să poarte însemnul marital cu orice ocazie, fiind considerată o mare ruşine nerespectarea acestui obicei. În „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir consemna existenţa obiceiului ca femeile măritate să umble întotdeauna îmbrobodite. De aceea, ştergarele au constituit o parte componentă a zestrei fetelor pregătite pentru măritat. Foile de zestre sunt mărturii privind istoricul vechimii acestor piese: în 1587, în foaia de zestre a domniţei Maria, fiica lui Petru Şchiopul, domn al Moldovei, apar, pe lîngă alte obiecte, şi „perne, prostiri, năframe, şervete, ştergare de cap, feregele cu soboli, cu brocart, cămăşi”; în 1765 se pomeneşte de „40 de şărvete, 6 năfrămi de mână, 6 năfrămi de obraze, 4 peşchiri”.
Un interes aparte în structura costumului din Bucovina îl are găteala capului. Aceasta, pe lângă caracterul său pur funcțional are și un rol estetic dar si etic. Individul societății tradiționale avea nevoie de o delimitare foarte clară între ce îi este permis și ce nu să poarte, între ceea ce este decent vârstei sau ocupației lui și ce l-ar scoate din rânduială. Ştergarul, ca podoabă de cap, realizat din materiale de provenienţă vegetală precum in şi bumbac şi mai puţin cânepă, apare în costumul femeiesc din zona Moldovei de Nord („zăbranicul”, năvădit în mai multe iţe) dar şi în Transilvania, în combinaţie cu suporturi fixate pe pieptănături speciale ale părului. De la cele mai simple broboade de cașmir până la minişterguri și pânzături, de la împletiturile complicate în 9 sau 11 șuvițe, la „gâțele” de mireasă, toate au pentru oamenii acelor vremuri un caracter epic care oferă informații prețioase despre locul de unde vine femeia, despre starea sa socială și mai ales despre starea materială.
Fetele, în general, poartă părul împletit în cozi și capul descoperit. Fetele mici cu vârsta cuprinsă între 5 și 15 ani purtau părul împletit în două coade adunate „dinapoi”, care erau despletite doar sâmbăta la „lăut” (spălat). Părul se pieptana peste cap sau cu cărare pe mijloc. Cea mai obișnuită pieptănătură a fetelor era cea în două cozi, prinse în spate într-un coc. În Ciocănești și Cârlibaba părul era împletit până la ureche, iar cozile se puneau „roată“ pe cap. Fetele nu-și tundeau niciodată părul deoarece era considerat un păcat. Pentru fixarea cozilor în „coc” se foloseau „ace” cu denumirea regională de „șpelci” dar și „piepteni”. În zilele de sărbătoare erau nelipsite din păr florile și busuiocul, unele fete purtând ca podoabă cercul din flori. În Moldovița, Argel, Paltin, părul se purta împletit într-o coadă mai lată, realizată fie din 7, 9 sau 11 șuvițe, capătul cozii fiind de obicei lăsat desfăcut.
La nuntă mireasa este pieptănată distinct, nu numai pentru marcarea festivă a evenimentului, ci mai ales din convingerea că astfel tânăra fată, care parcurge cel mai important moment existenţial, se va afla sub auspicii benefice. În plan social, pieptănătura miresei marchează despărţirea de fetele de-o seamă cu ea, pentru a se integra în noul său statut – cel de nevastă.
Miresele din Bucovina, între logodnă și nuntă, purtau „gâțarul”. Acesta se făcea din cele două cozi ale fetei, prinse cu ajutorul unor panglici roșii sub forma unui cerc; peste acesta era așezat „gherdanul “, o împletitură foarte fină de mărgele care era primită de fată la logodnă ca semn al prețuirii, din partea mirelui. Această pieptănătură cu „gâțe“ era un cod pentu întreaga comunitate; era semnul tinerei pentru trecerea într-o nouă stare. În Putna fata care era pe cale să se căsătorească purta părul despletit iar pe creştetul capului purta „gâţa”, un cerc din lemn de tei împodobit cu o zgărdiţă de mărgele. Era obiceiul ca mireasa să primească cu o zi înaintea nunții hobotul, două tulpane și papucii, iar în schimb mirele primea prin intermediul „vătavului”, „năframa”, „cămașa de mire” și brâul. Mireselor le era pus „gâțarul” la nuntă doar dacă au fost fecioare (în zona Rădăuţi). La nuntă pe lângă cordeluța de mărgele mai era pusă și o coroniță din flori. Acestea erau de obicei naturale, dacă era vară erau împodobite cu flori de câmp, cu „calapăr “, „lemnul domnului“, iar dacă era iarnă cu „mirten “ şi busuioc. Pe spate purtau cele două „tulpane cu zdrențe “ (franjuri) primite în dar de la mire. La masa mare, la „pripoi”, nașa lua „hobotul” sau „taclitul” și îmbrobodea mireasa, acoperind „gâțele”, iar zdrențele tulpanelor le petrecea peste gură. Peste taclit se punea ștergarul de îmbrobodit, pentru a sta fixă pe cap pânzătura se prindea cu câte un bold. De multe ori cel de-al doilea tulpan pe care îl pune nașa peste pânzătură era legat de sub barbă până în vârful capului făcând-i un nod. Astfel îmbrobodită mireasa rămânea până se termina masa „pripoiului” şi se adunau banii. A doua seară la „uncrop“ nașa îi punea miresei „cârpa“. Rudele miresei împleteau părul acesteia în două cosițe care începeau din dreptul urechilor și erau prinse în vârful capului, deasupra era fixat un fes roșu peste care era prinsă basmaua roșie de mătase iar peste toate acestea era pusă mîniștergura.
Ștergarul de cap, zăbranincul, mîniștergura sau pânzătura sunt piesele tradiționale de acoperire a capului fiind pregătite cu mult timp înainte de cununie. Ele au cunoscut o perioadă de maximă înflorire la sfârșitul secolului al XIX-lea și au început să fie uitate după Primul Razboi Mondial, pentru ca astăzi să fie purtate extrem de rar și numai de bătrâne. „Zăbrenicul” în Moldova de Nord, „mîniştergura” în Horodnic şi Frătăuţi, „pânzătura” în Vicovul de Sus, Bilca, Putna aveau o formă dreptunghiulară, cu o lungime în jur de 170 cm şi o lăţime de 50 cm şi erau ţesute din in sau bumbac în 5, 7 şi chiar 9 iţe în tehnica năvăditului. Pentru realizarea ornamentelor cromatice ce se detaşau pe fondul alb al ştergarului se foloseau materiale precum: lânica, mătasea, firul metalic, paietele şi mărgelele introduse în textura materialului fie prin alesătură în timpul ţesutului fie prin brodare sau înşiruirea mărgelelor pe firul de urzeală.
Zăbranicul era o piesă de o mare distincţie şi valoare artistică, fiind nelipsită aprecierea lui din strigăturile de nuntă:
„Ia-n strigaţi în gura mare
S-audă soacra cea mare
Soacră mare, ieşi în prag
Că ţi-a venit noră-ta
Cu cămaşă cu catrinţă
Cu ştergare-n şapte iţe”.
Chiar şi poeţii amintesc această piesă de costum:
„El ştergarul i-l desprinse şi-l împinge lin la vale
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale..”
Zăbranicul, în denumirea sa cea mai uzuală în această zona a Ocolului Câmpulungului, este o țesătură foarte fină de bumbac în mai multe ițe, mereu în număr impar. Cele mai simple zăbranice, cele de lucru, erau țesute în 3 ițe cu ornamente doar în capete având uneori vârste de in sau cânepă. Cele de sărbătoare sunt în multe ițe de obicei în 5, 7, 9 și chiar 11 ițe, ţesătura fiind numită „în mozoare”. Ornamentarea lor constă exclusiv din motive geometrice dispuse în fâșii numite „vârste”.
Femeile aveau obiceiul să-și lege părul în dreptul urechilor, sub forma unor noduri numite coarne. Pieptănătura cu „coarne“ a fost foarte utilizată în întreg spațiul Bucovinei. Dacă urmărim pe o arie mai mare această pieptănătură, o întâlnim în Banat, Clisura Dunării, Almaj, Pădureni, Hațeg și Bihor. Putem deduce astfel că în Nordul Bucovinei s-a păstrat această formă străveche de împodobire a femeilor căsătorite, încă din perioada feudală sau poate de pe vremea dacilor liberi. Peste această pieptănătură se punea mîniștergura. Se realizau astfel două protuberanțe numite „gurgoaie”, care dădeau o înfățișare curioasă, dar plăcută purtătoarei. Mai târziu, locul coarnelor a fost luat de un schelet de sârmă arcuit, înfășurat cu pânză roșie numit „cosița” care spre capete prezenta niște umflături numite tot coarne.
O altă tehnică de îmbrobodire cu zăbranic, mult mai simplă de această dată, constă în înfășurarea sa o singură dată în jurul capului, trecându-l pe sub bărbie, capetele fiind lăsate libere, unul se lăsa pe umărul stâng, apărând mai mult în față iar celălalt se lăsa pe spate mai lung.
Uneori așezarea ștergarului, pentru anumite ocazii speciale – nunți, botezuri, sărbători mari – era foarte complicată. Peste cocul de păr natural, împletit, sau peste cercul de lemn acoperit cu dimie numit „cârpă” (Putna), se lega strâns o basma albă, simplă, peste care se punea basmaua de cașmir. Această basma era lăsată mai pe frunte pentru a se putea vedea de sub zăbranic. Nevestele tinere prindeau peste basmaua aceasta cordeluțe de mărgele. Abia peste tot acest „eșafodaj “, se pune ștergarul, prins în ace de îmbrobodit. În cele din urmă, în dreptul urechilor se prindeau rămurele de mirt, bucșpan, diverse flori naturale sau chiar şi de hârtie. Obiceiul acesta s-a pierdut, ultimile bătrâne care mai stiau să împodobească în acest fel au fost cele din Pojorâta și Vama. În Straja, femeile tinere când merg la biserică sau la joc poartă pe sub ștergar o „cordea” din catifea neagră, roşie sau galbenă cusută cu mărgele multicolore, „cu hurmuz, fluturi şi şireturi de aur şi argint” numită „creţe” sau „motocaşi” iar uneori după ureche îţi puneau un „ornament din pene negre şi încârligate din cozi de răţoi”.
Ștergarele sunt în general de formă dreptunghiulară, având dimensiuni cuprinse între 200 şi 230 de centimetri și lăţimea de aproximativ 45 – 50 de centimetri. Cele mai vechi se țeseau din in, materia primă preferată a bucovinencelor. Suprafața ștergarului este împărțită în două: capetele cu câmpii ornamentali, egali ca dimensiune, cu motive ornamentale recurente şi câmpul central. Capetele sunt mai bogat ornamentate în raport cu câmpul ștergarului. Cele mai frumoase și valoroase piese de acest gen sunt mîniștergurile din zona Vama lucrate în alb și galben, singurele pete de culoare fiind mărgelele de la capete, dar și zăbranincul de Câmpulung executat exclusiv în alb. În ceea ce privește decorul, predomină romburile, zig-zagurile dar și colții de lup și stilizările vegetale precum crenguța de brad și trifoiul. Mîniștergurile și pânzăturile aveau capetele cu vârste din borangic dar şi cu modele „iţate” realizate prin năvădeală. Ornamentele vârstate erau ori simple dungi monocrome, ori vârste cu „boghițe ridicate “ sau cu „fluturași și butucași“. Restul de vârste se executau din „nivideală” folosindu-se mai multe tipuri de bumbac (bumbacul cel mai gros aproape deloc mercerizat se numea „chilipric alb “; bumbacul de grosime medie se numea „bumbăcel“ iar din cel subțire și mai rezistent se realiza urzeala dar și în fondul zăbranincului la băteală).
Tonul dominant al ștergarului de cap este albul, un alb care variază în funcție de calitățile materialului folosit (in, cânepă, bumbac) şi de tehnica folosită pentru țeserea sa (sistemele tehnice folosite la țesut și ales). Deseori dungile ornamentale sunt despărțite prin alte tehnici decorative: ajururi, intercalări de mărgele, fire mai groase, fire de mătase. Un artificiu tehnic cu efect artistic deosebit consta în folosirea pentru realizarea ornamentelor a firelor de arnici colorate discret, cu o textură mai groasă, care astfel dau consistenţă registrelor decorative dispuse la capetele ştergarului; registrele ornamentale erau completate la marginea inferioară cu mărgele viu colorate conferind astfel pieselor un rafinament şi o eleganţă aparte.
Ștergarul sau zăbranincul reprezintă o etapă importantă legată de evoluția broboadelor albe de cap. Desigur, inițial broboadele se confundau cu ștergarele obișnuite, fiind făcute din același material. Dar treptat, în unele zone din țară, țesătura de voal a început să ia locul acestora. Astfel, în ținutul Pădurenilor, ca și în Moldova de Nord, nu s-a ajuns niciodată la faza folosirii concomitent a ștergarului cu a voalului, denumit maramă. Acest lucru este în general explicabil prin absența borangicului în aceste zone deoarece comercializarea lui era destul de limitată pe întreg cuprinsul țării. Avem însă și dovezi documentare cu privire la comerțul cu marame și „pahioale” care erau aduse pe la 1500 de sași la Suceava din Orientul Apropiat.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, femeile căsătorite se recunoșteau după cârpa purtată pe creștetul capului, sub basma sau ștergar. În Straja femeile îşi împodobeau cârpa pe margini cu un rând de flori brodate cu fir negru, acesta fiind semnul că ele „atârnă de la un bărbat” adică sunt neveste.În satele bucovinene de la munte cârpa era acoperită cu un fes turtit, ca o scufie, cusută din pânză în crețuri, împodobită cu ornamente mici multicolore. În satele huțule, fesul era de culoare roșie şi se cumpăra de la prăvălie. Cârpa și fesul, purtate pe cap, permiteau ca femeia căsătorită să umble pe lângă casă cu capul oarecum descoperit. Cele mai avute purtau cârpa mai înaltă :
”Când era malai pe pod
Purtam cârpa cât un cot
Malaiu s-o-mpuținat,
Cârpa mi s-o tupcilat ”.
Basmalele, purtând diverse denumiri precum tulpan, casâncă sau broboadă au fost folosite ca acoperământ de cap după ștergare, pe la începutul secolului al XX-lea. Ele erau în general niște țesături sub forma unor pătrate, unele având marginile împodobite cu franjuri foarte lungi, acestea fiind numite „tulpane cu frânghii”. Marginile aveau diferite dantele, lucrate cu acul sau cumpărate de la târg.
Basmaua poate fi legată în diferite feluri în jurul capului, fiecare purtătoare având propriul mod de a se îmbrobodi. Înainte legăturile se deosebeau de la un sat la altul de la o regiune la alta, felul de legătură fiind în strânsă dependență cu rânduielile fiecărei comunități și cu regimul climatic al zonei. În general basmaua se așeză în triunghi, un capăt fiind lăsat pe spate, iar celelalte două capete se leagau fie sub bărbie fie la ceafă când era foarte cald. În zilele friguroase se înconjura cu basmaua gâtul și se lega tot la ceafă. Această legătură mai strânsă era folosită în general de către bătrâne. Şi fetele îşi acopereau capul cu basmale puse în triunghi şi cu colţurile legate sub bărbie sau ”după cefă preste cosiţe”.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, cele mai căutate sunt baticurile de cașmir înflorat. Culoarea de fond a acestor piese se alegea după vârstă, ocazii sau chiar după preferințele purtătoarei, tonurile de negru și de roșu fiind cele mai căutate. Foarte apreciate sunt și cele colorate în portocaliu, alb, verde, albastru sau mov. Pentru a le feri de uzură, sub ele se poartă basmale mai mici, de pânză. Pentru zilele reci se foloseau și basmale foarte mari, în general de mătase, care acoperau umerii și spatele, iar capetele se încrucișau peste piept și se legau la spate. Aceasta basma era petrecută chiar şi peste cojoc, fiind un element de fală mai ales la sărbătorile de iarnă.
În fiecare sat exista un mod specific de acoperire a capului, femeile fiind recunoscute foarte ușor după modul de a purta pânzătura sau baticul. De exemplu, o femeie din Breaza se deosebea foarte lesne de o câmpulungeancă lunea când se organizau târgurile la Câmpulung. Femeia din Breaza, ar fi avut un șal de cașmir, pe nuanțe de roșu aprins, legat la spate, pe când femeia din Câmpulung ar fi avut zăbranicul prins într-un colţ, sub bărbie, iar celălalt capăt ar fi fost lăsat pe spate. Acest cod se aplica și în momentul în care exista un mort în casă. Femeile casei, o dată ce începeau bocitul, rămâneau despletite până la pomana de trei zile.
Un alt exemplu este acela al fetelor necăsătorite care aveau copil din flori. Acestora le era interzis sa umble cu gâțe sau cu capul descoperit niciunde, considerându- se că au păcătuit și nu mai au dreptul să se bucure de frumusețea gâțelor. ”Greşala nu le era iertată nici în ziua cununiei” şi nu aveau voie să intre în biserică cu capul descoperit, fiind lipsite de hobot, acesta era înlocuit de o basma.
Pentru femei cea mai mare cinste era „zăbranicul”, neavând voie să intre în biserică după ce s-au căsătorit fără el. În Vicov şi în Putna unele bătrâne își legau peste pânzătură, pe frunte, un tulpan de culoare neagră împăturit prins la ceafă, semn al bătrâneții și al cinstei. Tinerii care le întâlneau pe drum le sărutau mâna după datină. Iată ce declara o femeie din Câmpulung în 1930 :”Zăbrenicul e fala noastră, atât mai avem din fala de altă dată, până la judicata de pe urmă l-oi purta, așa l-o purtat și mamuța și moșica mea și tot neamul meu, eu de ce să nu-l port? M-o învelit cu el la nuntă, am făcut un legământ pe el, dacă nu l-aș mai purta, aș rupe un legământ”.
Din păcate ştergarul a fost înlocuit în a doua jumătate a secolului al XX-lea cu basmaua neagră sau înflorată; rar mai poate fi întâlnit în portul unor bătrâne atunci când merg la biserică de sărbători sau la praznice. Dar cele care le mai au, păstrează cu sfinţenie ştergarele cu care au fost înhobotate pentru a se îngropa cu ele.
Toate acestea demonstrează faptul că evoluţia ştergarului de-a lungul timpului s-a petrecut în strânsă legătură cu schimbările care s-au produs în componenţa costumului tradiţional, a apariţiei unor materiale noi din care era realizată această piesă. Confecţionat iniţial din in şi cânepă, ştergarul începe să fie ţesut din bumbac pe măsură ce pătrund la sat fibrele de provenienţă industrială.
În timp, însă, ştergarul şi-a pierdut funcţia de element component al portului tradiţional, fiind înlocuit cu produse de factură industrială, precum basmaua sau baticul. El a rămas însă ca piesă cu funcţionalitate în cadrul riturilor de trecere, sau ca element destinat decorării interiorului suferind în cazul acesta o mutaţie de funcţie.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti
Costum compus din ie cu umeraș(cu increț sub altiță),pumnași întorși și ciupag mic. Cratințele vinete țesute cu fir metalic se încing la mijloc cu brâu învărgat iar pieptarul înfundat cu stâlpi completează această ținută aflată la confluența Țării Făgărașului și zona Târnavelor.
Satul in care am copilarit, Talpa Ograziile –Teleorman,continua sa ma surprinda cu fiecare ocazie a cercetarilor mele. Singurul costum complet pe care l-am gasit, este un port de sarbatoare din zona Arges.Teleorman- Arges??? La fel de mirata am fost si eu la inceput, dar auzind povestea costumului si incepand sa cunosc istoria familiei mi-am dat seama ca existent lui in lada de zestre a fetelor era ceva normal. Va voi povesti cu alta ocazie despre costumele de Arges ale rudelor mele teleormanene.
Ia din marchizet brodata in diferite culori, de la roz la verde, isi arata finetea prin paietele metelice de mici dimensiuni. Trecerea timpului, din pacate, a afectat atat panza cat si fluturii,majoritatea fiind cazuti.De o frumusetea aparte este fota, cusuta cu fir metalic auriu si argintiu,incununata-ta cu fir de bumbac in culoriile ce ia o poarta in motivele ei. Cu siguranta, braul este obiectul cel mai bine pastrat impreuna cu ilicul din catifea neagra. Florile cusute cu fir metalic auriu si-au pastrat intocmai forma initiala.
Mandra de a pastra vie o frantura din tineretea lor, nasa tatalui nu a vrut sa-l instraineze sub nici o forma, de aceea am convins cu ea sa-l imprumut doar pentru a-l poza si a ramane in albumul costumelor din colectie. La fel de mandra m-a facut si pe mine sa ma simt,purtandu-l si stiindu-l bine pastrat de doamna caruia i-a fost cuvenit.
.
