Ziua de 14 Octombrie este un moment important al calendarului pastoral şi reprezintă pregătirea turmelor pentru iernat, precum şi deschiderea principalelor târguri, la care se valorificau produsele turmelor de oi. La români, ziua „Sfintei Vineri de Toamnă” sau Cuvioasei Paraschiva este şi praznic al morţilor pomeniţi din neam în neam, motiv pentru care se împart ofrande (lipii din grâu nou, vin sau must nou etc.) pentru cei plecaţi în „Lumea Neîntoarcerii”.
Praznicul impune şi interdicţii: munca la câmp, chinuirea bobului de grâu, care are chipul lui Hristos, meliţarea cânepei, toarcerea ei cu fusul, spălatul rufelor, facerea focului în cuptor, coacerea pâinii, consumarea pepenelui roşu sau a poamelor negre, a porumbelor. Interdicţiile legate de Vineri ca zi a săptămânii sau în cadrul unei sărbători calendaristice sunt numeroase, ele vizând majoritatea activităţilor casnice. Printre acestea figurează, evident şi torsul, Sfânta Vineri pedepsindu-le cu asiduitate pe femeile care în seara zilei de Joi spre Vineri sau Vineri spre Sâmbătă încă mai au de tors.
Motivele legendelor privitoare la acest personaj sunt identice cu cele despre Marţolea, Joimăriţa: personajul vine pe la casele gospodinelor şi îşi ofere sprijinul pentru terminarea cât mai grabnică a activităţilor- tos, zolit, fiert torturile. Femeile neştiutoare sunt salvate de obicei de naşă- ea are rolul hotărâtor în iniţierea tinerei fete, fiind cea care “ştie”.
În practicile pastorale, sărbătoarea Sfântei Paraschiva are şi conotaţii premonitive, stabilindu-se felul în care va fi iarna, funcţie de cum dorm oile în stână: adunate una lângă alta, semn de iarnă grea, iar răsleţite, semn de iarnă blândă.
În mitologia românească, „Sfânta Vineri” poartă diferite chipuri. Când este prezentată ca divinitate intransigentă, justiţiară, este imaginată în chip de văduvă foarte bătrână, uscăţivă, rea, aducătoare de năpastă, iar când devine ocrotitoare, poartă chipul unei bătrâne veghetoare la sănătatea oamenilor şi la fertilitatea câmpurilor. Ea însăşi ar poseda la curţile ei o căţea de pază cu trup de fier şi dinţi de oţel, numită adesea Leica-Boldeica.
Ca personificare a zilei, „Sfânta Vineri” este cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei, care protejează femeile căsătorite şi pe care le ajută la naştere, care căsătoreşte fetele şi poartă de grijă animalelor sălbatice.
În calitate de personaj oniric, apare în visele femeilor şi ale bărbaţilor pentru a le comunica reţete de medicină populară sau pentru a-i înghionti cu toiagul, mai ales pe femeile care cos în această zi, pentru că ” ţi se coc degetele şi-ţi cad unghiile”, ori pe cei ce mănâncă de dulce sau pentru a-i stropi cu apă vie dintr-o cupă ţinută în mâna dreaptă pe cei care o respectă pentru a fi fericiţi.
Articol scris de Horatiu Silviu Ilea
