Dintâi, Lucifer era și el la Dumnezeu arhanghel, dar a greşit înaintea lui Dumnezeu, că a vrut să fie el mai mare; a gândit să fie el Dumezeu. Dumnezeu a ştiut aceasta şi l-a alungat din cer pe dânsul şi pe toţi îngerii de un gând cu dânsul. S-a deschis cerul şi au curs trei zile şi trei nopţi, de a rămas cerul deşert. Atunci Arhangelul Mihail a blagoslovit cu mâna şi care unde a fost acolo a rămas, unii în cer, alţii în văzduh, alţii pe pământ:
Şi din înceri luminaţi
S-au făcut draci întunecaţi.
Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Mihail să se scalde cu Lucifer, să-i ia stima, haina cea de arhanghel. Lucifer a intrat în apă şi a lăsat stima pe mal. Dumnezeu a dat un ger şi a făcut în jurul lui gheaţă de şapte coţi de groasă şi l-a strâns bine, să nu poată ieşi. Arhanghelul a luat stima şi la fugă. Lucifer, văzând aceasta, atât s-a izbit să iasă, că ş-a rupt aripile şi ieşind n-a putut zbura bine ca să-l prindă. L-a ajuns numai oleacă şi apucându-l cu gura de călcâi i-a rupt talpa; de aceea la om talpa piciorului nu e netedă, că diavolul i-a rupt-o atunci arhanghelului.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti
Zi deosebit de importantă a calendarului ortodox, s-a oglindit şi în calendarul popular printr-un praznic amplu, pe o durată de 3 zile- 8-10 noiembrie, mai ales prin valenţele psihopompe pe care la dezvoltă Arhanghelul Mihail. Acum este trimisă pe lumea cealată vara, iar sfântul începe să slobozească, treptat, gerul iernii.
Cea mai importantă semnificaţie a personajului central este însă aceea de înger conducător al sufletelor oamenilor în drumul lor spre cealaltă lume. De aceea se obişnuiesc acum ofrandele alimentare, precum şi aprinderea de lumânări pentru vii şi morţi, care să contribuie la propagarea luminii celei veşnice. În tradiţiile populare aceşti conducători ai cetelor îngereşti şi responsabili cu transportul sufletelor poartă nu numai aripi, ci şi săbii. Arhanghelul Mihail mult mai mult prezent în folclorul românesc în comparaţie cu Arhanghelul Gavril, păstrează, uneori, cheile Raiului, este slugă la sărsăilă, adesea se luptă cu el, veghează la capul bolnavului, dacă acesta este ursit să moară, sau la picioarele lui dacă mai are zile de trăit, prezice, în rol de naş, moartea.În această zi, femeile aduc în dar naşilor câte doi colăcei, pentru că la cununie, cele două lumânări ţinute de naşi, sunt simbolul celor doi Arhangheli.
În sâmbăta dinaintea sărbătoririi se fac praznice pentru sufletul morţilor. Ofrandele date la pomană pentru morţi, se numesc „Moşii de Arhangheli”. Fiecare om trebuie să aprindă o lumânare, care îi va fi „lumină de veci” în lumea de dincolo. Se aprind lumânări şi se dau de pomană atât pentru oamenii în viaţă, cât şi pentru cei dispăruţi fără lumânare.
În trecut, în societatea tradiţională bucovineană, Arhanghelii erau sărbătoriţi pentru că „ei sunt păzitorii oamenilor de la naştere şi până la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea acestora”. Arhanghelii, în viziunea populară, asistă şi la judecata de apoi, sunt patroni ai casei şi ard pacatele sufletelor. În satele şi târgurile bucovinene se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri şi praznice pentru cei morţi.
În zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făina de porumb, numită „turta arieţilor” (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se arunca în dimineaţa zilei de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu faţa în sus era semn încurajator, de bucurie în rândul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare. Se spune că între Sărbătoarea Arhanghelilor şi a Crăciunului vor fi trei-patru zile senine şi călduroase numite în popor „Vara Arhanghelilor”când este bine să ne punem trei dorinţe.
„Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. „( Casian Balabasciuc – „Stranii povestiri huţule”).
Huțulii sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția. În România, huțulii locuiesc în comunele Brodina, Breaza, Cârlibaba, Moldova-Sulița, Moldovița, Izvoarele-Sucevei, Vatra Moldoviței și Ulma (din județul Suceava) și în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus (din județul Maramureș) și în satele și cătunele aferente.
Huțulii nu sunt considerați o etnie de sine stătătoare, fiind înglobați ucrainenilor. Ei par a se înrudi, mai mult cultural decât lingvistic, cu alte populații slavo-fone ce locuiesc în Munții Carpați și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii. Portul este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţă între huţuli şi ruteni nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii. Mai mult decât atât, la anexarea Bucovinei de către austrieci, în 1774, făcându-se un recensământ al populaţiei se face distincţie clară între ruteni şi huţuli.
Date mai sigure despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a făcut şi recensământul populaţiei existente, odată cu anexarea ţinutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau de români, 1261 de ruteni şi 1112 de huţuli.O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 huţuli pe care administraţia austro-ungară i-a identificat în Bucovina. În Dicţionarul geografic al Bucovinei, al profesorului Emil Grigorovitza, editat în anul 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000 de huțuli , care „formează de fapt o populaţiune osebită”. Creşterea specatculoasă a numărului de huţuli este explicată prin imigranţii veniţi dinspre Galiţia între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ţinutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic. Din motive diverse huţulii au preferat, cu timpul, să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localităţile recunoscute că aveau o populaţie majoritar huţulă. De pildă, aşa cum aflăm din ghidul turistic – schiţă monografică a Moldoviţei, la începutul secolului al XX-lea circa 80 % din populaţia locală era de etnie huţulă: Ruşii Moldoviţei cu 2244 locuitori, Dubul cu 181, Argel cu 275, Demăcuşa cu 177, Secrieş cu 4 locuitori şi Raşca 374 locuitori.
S-au formulat diferite păreri cu privire la originea huțulilor . S-a spus că ar fi resturi slavizate de sciți, goți, cumani și mongoli sau un amestec rezultat, după unii, din români și ,, ruteni,, ori, după a altora, din diferite alte elemente etnice. De pretinsa lor origine cumanică se leagă și una dintre explicaţiile date numelui huțul.
Astfel E. Kaluzniacki presupune că huțulii ar putea fi urmașii neamului cumanic uzii, care s-ar fi românizat mai întâi și ar fi trăit ca atare în Maramureș, unde sunt semnalați la anul 1285. De la numele acestor uzi( germ. Uzen) ar proveni partea întâi a cuvântului huțul, iar –ul ar fi articolul românesc.Teoria originii cumanice a huțulilor nu mai are astăzi decât o valoare istorică. De altfel trebuie precizat că uzii nu erau cumani, ci sunt pomenit ca neam aparte, din aceeași familie, turcică, cu pecenegii și cumanii, cu care erau înrudiți ca limbă. Nici etimologia cuvântului huțul, amintită mai sus, n-a fost acceptată. Nu știm care era numele acestor uzi în limba lor. În cronicile rusești apar sub numele de uzy. Se pare că ț- care de altfel nu constituie singura dificultate a etimologiei – se găsește numai în pronunțarea germanică a numelui acestui neam.
Nicolae Iorga arată că numele derivă din cuvântul “huţ”, nume peiorativ dat de populaţia de la şes, care se ocupa cu agricultura, celei de la munte, care se ocupa cu păstoritul. Acest cuvânt este analog celui de “moţ ”(rom) şi “cut”, pe care străinii l-au transformat în “huculy“. Cuvântul trebuie să-şi fi menţinut în părţile nordice nuanţa de “huţ”, iar spre sud şi vest cea de “moţ”, asemenea cuvântului Vorona care are forma aceasta spre nord, cea de Voroneţ spre vest şi Vrancea spre sud. Gh. Nimigeanu concluzionează că numele de “huţani” este dat de populaţia de la şes acestor munteni. La început numele de “Huţ”, de unde derivă şi cel de huţul, a avut sens peiorativ, dar cu timpul acest înţeles s-a ameliorat şi s-a extins asupra întregii populaţii muntene, care prezintă anumite caractere distincte faţă de alte populaţii cu care vin în contact. Cu atât mai mult este întărită această părere, cu cât chiar muntenii din alte părţi, Moţii din Apuseni şi-ar trage numele din cuvinte care la început au avut sens peiorativ.
După cercetări aprofundate, marele istoric al Bucovinei, Ioan Nistor, apreciază că “patria străveche a huţulilor a fost înPocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. Deacolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apaCeremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anumemai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace peCeremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova(Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii- pe-Boul(Valea Boului, n. n), Ostra şi Gemenea.”
O altă teorie , expusă de Tancred Bănățeanu afirmă că după ce la 1786, Bucovina a fost integrată Galiției, moment în care procesul imigrării huțulilor spre zonele muntoase s-a accentuat. Diferiți de ruteni, venind din Carpații Galiției în nordul Moldovei, ei s-au infiltrat sporadic fie ca păstori, fie ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Primii huţuli sunt menţionați în izvoarele de cancelarie domnească după asediul Vienei (1683). Imigrarea lor a fost favorizată de desființarea graniței moldo-polone între 1691-1699, când polonezii au ocupat ținuturile nordice ale Moldovei. În secolul al XVIII-lea, Constantin Mavrocordat a acordat unele înlesniri huțulilor. Din Carpații Orientali, huțulii au imigrat spre Moldova pe valea Ceremușului până la Vijnița și lateral pe valea Putilei, până în bazinele Sucevei, Moldovei si Bistriței Aurii, de-a lungul cumpenei apelor.
Constatând anumite asemănări, în ce privește orânduirea gospodărească și portul, la huțulii din Ucraina Transcarpatică , pe de o parte, și la români pe de alta, Margareta Ștefănescu pretinde că huțulii sunt sau români slavizați sau o populație influențată de români. Nu credem însă că aceste asemănări ( de stoguri de fân, garduri cu leațuri orizontale, cumpene la fântâni etc.), constatate de autoare pe baza fotografiilor din monografia pe care o recenzăm, să fie elemente convingătoare pentru stabilirea originii huțulilor
O teorie asemănătoare este prezentată și de Bobu Florea Florescu, care aseamănă , costumul tradițional al huțulilor cu cel al populației românești din această regiune . Portul huțulilor ne mai prezentând vreo trăsătură esențială de distincție etnică, diferențele se referă în special la elemente de detaliu, motive ornamentale, compunerea lor, alegerea gamei cromatice, dar și unele tehnici de ornamentare.
Într-o prezentare a unei cărți poloneze despre huțuli- Stanislaw Vincenz, Na wysokiej poloninie. Obrazy, dumy i gawedy z Wierchowiny huculskiej, Varșovia, 1936-realizată de P.Caraman, afirmă că ei, dacă nu sunt români slavizați,reprezintă o stratificare ucraineană pese același străvechi popor autohton peste care, către sfârșitul Evului Mediu, timp de câteva secole, s-a suprapus în Carpații Moldovei și elementul românesc. În plus trebuie să admitem, continuă P. Caraman, si o puternică infiltrație de elemente etnice românești , care însă cu timpul au dispărut în masa ucraineană. Prin acest substrat regional comun românilor și huțulilor, care nu este numit, precum și prin superstratul românesc ulterior, P.Caraman explică acele,,identități indistructibile ,, din manifestările celor două popoare, atât în datini, credințe și obiceiuri, numai că graiul este diferit. ,, Numai ca el [graiul]- continuă autorul – abundă în expresii și turnuri românești, dar prezintă, din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene, prin chipul special cum huțulii pronunță limba ucraineană, de unde se vede că sunt moștenitori ai unei baze de articulație străină de restul obștii ucrainene și evident, în mod implicit, și ai unei baze psihice străine,,.Autorul nu aduce dovezi în sprijinul afirmațiilor pe care le-am citat. Ne întrebăm pe ce se bazează constatarea referitoare la graiul huțul, întrucât materialul lingvistic, aproape în întregime lexical,din această dare de seamă, nu prezintă nimic nou față de ceea ce era cunoscu până atunci.
Graiul huțul prezintă “din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene”, opinie constatată de I. Patruț, care analizând dialectul huțul din calea superioară a Sucevei constată ca nici măcar în aceasta, mai expusă influențelor românești ulterioare, “nu există aproape nici o trăsătură fonetică românească”, ceea ce îl face pe cercetător să vadă în această populație slavi autentici, neamestecați cu românii.
Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum şi lingviştii Ion Patruţ, Vintilă Mihăilescu, Corneliu şi Aspazia Reguş, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei şi numeroşi alţii, le-au atribuit huţulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki, George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunţă pentru o categorică deosebire a huţulilor de ruteni, adică de ucraineni.
Despre etnia huţulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cât de numeroase pe atât de diverse. Dorinţa de a integra această populaţie, relativ redusă ca efectiv, într-un anumit grup etnic, a avut conotaţii ştiinţifice, economice sau politice, după caz. Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, privind originea lor. Singurele certitudini cu privire la originea lor sunt caracterul slav al limbajului lor, asemănările datinilor, obiceiurilor lor cu cele ale populației autohtone și nu în ultimul rând costumul tradițional care a reprezentat din totdeauna o marcă identitară și etnică are un pronunţat caracter românesc . Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că azi este aproape asimilată.
[:]Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti
Cu siguranță, cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o de-a lungul timpului, a fost ocazia de a mă lăsa gătită în straiele mireselor din zona Rupea. Încă de la planificarea călătoriei, i-am făcut cunoscută lui Gabriel dorința mea, nu puteam rata ocazia de a simți pe pielea mea toate trăirile simțite de fetele din zona Cohalmului în cea mai importantă zi a vieții lor. Cu ajutorul doamnei Victoria Suma, dorința mi s-a împlinit, iar Gabriel, din dragoste pentru folclor, a fost de acord să intrăm în rolul unor tineri căsătoriți.
Recunosc că mi-ar fi fost extrem de dificil să aștern pe hârtie cascada de sentimente trăite in acele momente, însa vă asigur că sunt unice și în mod cert, a purta costum tradițional în ziua nunții este cea mai inspirată alegere pentru aura maiestuoasă pe care acesta ți-o oferă.
Miresele din zona Cohalmului (Rupea) purtau două rânduri de vestimentație. Peste ia de fată cu altiță în jurul cotului se îmbrăca ia de nevastă (zisă și cu umeraș) și pumnași întorși. Dacă în trecut se purtau doar poalele încretite în sase lati de pânză, acum, în portul mireselor si-a făcut aparitia rochia din păr: vânată, verde sau neagră urmată de cele două șurțe, cel fetesc și cel nevestesc.
La mijloc se punea un brâu țesut special pentru mirese încins de o curea cu mărgele de o parte și de alta a acesteia, agățându-se două cârpe(roșii sau negre, cu pui). În partea stângă se pune chindeul de nănașă. Pe spate se pun panglicile numite local bertii sau țopchi.
Pieptarul înfundat cu pomul vieții brodat cu ață roșie, se purta la nunțile făcute iarna, când munca la câmp lua sfârșit și lumea stătea mai mult în jurul gospodăriei. Culoarea deținută de acest motiv găsindu-se și pe mărgelele din jurul grumazului.
Pe cap se poartă, bortele cu ”peunii’’, în spatele lor punându-se coiful de mireasă. În partea superioară a bortelor se înfing acele cu fofeze, iar pe lângă ,,talpă’’ se pun știurechile cu cercei.
Mirele purta cămașa cu pumnișori confecționată de către mireasă și/sau ajutată de către rudele acesteia. Cioarecii cu pui din lână țesută în război și bătută în piuă au un croi specific zonei. Se încălțau în cizme de box cu tureacul tare. La mijloc se încinge cu șerparul peste care se pune cureaua cu bumbi specifică ficiorilor.
Pieptarul înfundat se diferenția de cel al miresei prin expresivitatea mult mai pronunțată a broderiei și a pomului vieții, pom în vârful căruia se află un măr.
În cap poartă pălărie frumos ornată cu panglici, fire si vrastă din mușcată roșie. De gât purtau cârpa cu ciucuri trasă printr-un inel.
În cele ce urmează am să mă limitez la câteva detalii lăsând pozele si urmatoarea strigatura de nunta să vorbească de la sine.
,,Mireasa gatita-n flori
Nu te uita la feciori
Si te uita la barbat
Cu care te-ai cununat!
Tu mireasa draga mea
Tot de asta te-ai temut
C-o veni iarna cu vint
Si ti-a lua mire urit
Da iarna a venit cu bine
Ti-ai luat mire ca si tine
Si frumos si inzestrat
De tot satul laudat!
Foaie verde ca iarba
Asa zice mireasa:
Tine-mi Doamne pe badea
Trandafir crescut frumos
Tine-l Doamne sanatos
Sa avem un trai frumos.
Frumoasa -i mireasa noastra
Ca o floare de fereastra
Are fata rosioara
Ca o floare de vioara.
Foaie verde de pe coasta
Frumoasa-i mireasa noastra
Ca o floare din fereastra
Da-i frumos si mirele,
Ca-i ca trandafirele.
Taci mireasa nu mai plange
Ca nu sti unde te-i duce
Te-i duce la casa buna,
Si ti-i soacra ca o muma.
Plingi mireasa nu tacea,
C-asa bine nu-i avea,
Cum ai avut la maica;
De-ai umbla-n carut cu cai
Bine ca la maica n-ai!
Dacă nunta era cu călărași (cai), mirele și ficiorii neînsurați purtau pe umeri cârpe specifice roșii sau negre.
Pintenele este un obiect cu semnificație ritualică, confecționat din creanga unui copac cu trei ramuri, împodobite ulterior cu cârpe (năframi) frumoase în vârful cărora se așezau trei mere.
Aceleași ramuri și mere (trei la numar) le-am descoperit, împreună cu Gabriel, în pomii vieții de pe pieptare, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă pintenul, nu este cumva pomul vieții de pe acestea? Noua ne rămâne întrebarea: oare câte mistere se ascund în lumea satului…?
Adevărată „carte de indentitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unei îndelungat proces de creaţie. Nenumăratele vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi etnografice atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie românească în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pălăria este un accesoriu folosit pentru acoperirea capului, ea poate fi purtată ca protecţie împotriva intemperiilor, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranţă sau pentru a fi în pas cu moda. În satul tradiţional, pălăriile au fost şi un indicator al statutului social. În armată, acestea indicau naţionalitatea, filiala de servicii, rang şi/sau de regiment.
În trecut bărbaţii, indiferent de vârstă, purtau capul acoperit. Căciula sau pălăria se dădeau jos doar atunci când intrau în casă, în biserică şi pe timp de doliu. Dacă un străin de comunitate ştia care este statutul social al unei femei doar privind felul în care aceasta avea acoperit şi împodobit capul, la fel se întâmpla şi atunci când privea un bărbat. Flăcăii îşi ungeau, înainte vreme, părul cu unt topit şi purtau coade făcute de mamele lor.
În zone izolate, din Moldova, situate în preajma marilor mănăstiri, s-a obişnuit purtarea ,,comănacului’’ , o formă hibridă de pălărie, confecţionat din lână împletită sau din pănură groasă ( ţesătură din lână dată „în piuă”), din pâslă de culoare neagră sau cafenie, nu foarte înaltă, având o forma cilindrică. Termenul este însă cunoscut pe un areal ce coboară, destul de curios, pe Valea Mureşului, în Mureş, Alba şi Hunedoara, dar era folosit ca denumire pentru pălărie şi în sensul generic de „acoperământ pentru cap” , atestat încă din secolul al XVI-lea, etimologia fiind necunoscută.
Pălăriile purtate de bărbaţi pot fi încadrate tipologic din punct de vedere al materialului din care sunt lucrate şi din punct de vedere al croiului. Din punct de vedere al ,materialului deosebim, pălăriile din pâslă( dimie, fetru, pluş) şi pălăriile de paie. Din punct de vedere al croiului, deosebim pălării cu calota mică, cu boruri minimale, cele cu borurile întoarse şi cele cu boruri drepte. Pe lângă aceste două categorii mai există şi diferenţierea din punct de vedere zonal (geografic) în care acestea se lucrează. Important este şi factorul care indică locul de fabricaţie: atelier de manufactură sau industrial.
Primul tip, pălăriile de pâslă nu s-au lucrat niciodată în gospodăria ţărănească, ele fiind totdeauna lucrate în ateliere specializate. În trecut, până la începutul secolului al XX-lea, atât atelierele de meşteri, cât şi fabricile, confecţionau anumite forme de pălării special pentru ţărani, după tradiţii bine stabilite, forma lor variind de la zonă la zonă. Tipul de pălărie de pâslă purtată de ţărani şi împământenirea acestuia în anumite zone din ţara noastră, a fost determinat şi de comerţul rural, care desfăcea produsele anumitor fabrici cu care comercianţii aveau relaţii stabilite. Dar şi meşterii breslelor din Transilvania, în special saşii, lansau prin atelierele lor anumite forme de pălării, vândute atât la târgurile locale, cât şi peste Carpaţi desfăcându-şi marfa şi în provinciile vecine, Oltenia, Muntenia şi Moldova, unde surprindem aceleaşi pălării cu borul mare întins sau ridicat, purtate şi de ţăranii din Transilvania.
O menţiune specială se cuvine să facem despre formele pălăriilor din pâslă intrate în vestimentaţia bărbaţilor din Transilvania şi Banat. Aici coexistă două tipuri importante: unul este reprezentat de pălăria cu borul ridicat, aproape în poziţie verticală şi calota sus dreaptă, purtată în zonele de vest a ţării- Bihor, Arad, Banat şi Hunedoara, dar şi în Bucovina, numită de Pădurenii din Hunedoara „pălărie rotogoală cu veşti” sau de bănăţeni „pălărie cu gang”, de-şi puneau pipa în „gangul” creat de „veştile” înalte, produs al fabricilor din Austria (surprindem acelaşi tip de pălărie şi în portul ţăranilor austrieci). Al doilea tip este pălăria cu borul mare, întins şi calota mică, rotundă purtată pe un teritoriu extins din Transilvania, începând cu Ţinutul Năsăudului şi al Lăpuşului, până în Mărginimea Sibiului, produs al atelierelor meşterilor saşi care comercializau aceste pălării şi peste Carpaţi. În portul bărbaţilor din Muscel, în trecut, se purtau pălării cu calotă rotunjită şi joasă, cu marginile drepte şi relativ înguste, având în jurul calotei o bentiţă neagră, cu două dunguţe mici pe margini. Acesti tip de pălării era purtat deopotrivă de bărbaţi şi femei şi a fost înlocuit mai târziu cu pălăriuţa mocănească cu boruri mici, purtată de păstori.
Menţionăm, de asemenea, că pălăria cu borul mare s-a purtat şi în zona Mărginimii, forma mică de „ceaun” a pălărioarei purtată astăzi de întreaga mocănime- atât în Transilvania cât şi în locurile de pendulări şi aşezări ale mocănimii din vechile provincii româneşti- fiind introdusă mai recent- la sfârşitul secolului al XIX-lea- după părăsirea pălăriei cu boruri mari.
O variantă a pălăriei cu borul ridicat, de dimnesiuni mai mici, se poartă în Ţara Oaşului (similară cu cea purtată de ţăranii din Slovacia, Polonia, Ucraina) şi care este confecţionată doar pentru locuitorii acestei regiuni.
În Moldova, pălăria cu borul mare era contemporană cu aceeaşi forma de pălărie purtată în Transilvania, de unde a pătruns prin comerţ. În Muntenia şi Oltenia, ţăranii purtau pălăria rotundă cu borul puţin mai ridicat şi calota rotunjită, denumită „pălărie popească”. Mult înainte de Primul Război Mondial, în ţinutul Vrancei, se purtau pălării cu margine mare. Ele se numeau ,, pălării de la Braşov’’. Acest tip de pălărie a fost înlocuit de ,, pălării de târg’’. Marginea pălăriilor se numea ,, streaşină’’, panglica ,,şiret’’, iar calota ,, căciulă’’ sau ,,potcap’’
Cele menţionate anterior ne permit să afirmăm că marea varietate a pălăriilor de pâslă ţărăneşti era determinată atât de forma borului, care putea fi mai mică sau mai mare sau mai mică, cât şi de aceea a calotei, încadrându-se într-un anumit stil, devenit local şi aparţinând tipologiilor diverselor zone etnografice din ţara noastră. Menţionăm culoarea exclusiv neagră a acestor pălării. În zona Făgăraş se purtau pălării negre, cu bor mic de obicei, cu ,, frunză’’şi catifea pe bor.
Începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, în unele zone, ţăranii au început să poarte pălării orăşeneşti; astfel, „pălăria vânătorească” purtată de pădureni, sau „pălăria de mătasă”( din pânză pluşată) a buciumanilor din Munţii Apuseni, pălăria cu „borul drept”, de asemenea din pânză pluşată, purtată de mocani, au perpetuat până astăzi o anumită formă caracteristică. Majoritatea zonelor şi-au pierdut specificul pălăriilor, singurele unde modelele vechi se mai regăsesc, fiind Năsăudul, Oaşul şi „mocănimea” (cu pălărie mică).
Al doilea tip, pălăria de paie, confecţionată din împletitura paielor diverselor cereale cultivate în zona respectivă sunt produse atât în gospodăria proprie cât şi- în cea mai mare parte- de meşteri specializaţi din cadrul atelierelor rulale, unele sate devenind centre specializate în realizarea acestora şi care se comercializează de obicei prin târguri. Purtate şi de femei la munca câmpului, în zone mai restrânse „pătrunzând” chiar în structura costumului de sărbătoare- de exemplu în zona Căpâlnei din sudul Transilvaniei sau a Şieului din nord. Aceste pălării- corespunzător funcţionalităţii lor- au borul mare şi calota mică.
Pălăriile bărbăteşti prezintă o mare varietate de forme pe cuprinsul ţării, unele devenind tipuri specifice unor zone etnografice; astfel clopurile de paie cu boruri din ce în ce mai mici se poartă în Maramureş sau în Oaş. Pentru zona Maramureş, pălăriile de paie, cu borurile mai largi decât la cele din Oaş şi pana mai puţin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe Valea Izei, precum şi în satele de pe valea Vişeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe Valea Tisei se purtau pălării de paie, de formă clasică. În anii ‘50 ai secolului al XX-lea, Oaşul a înfluenţat Maramureşul, în special satele din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară, în sensul că s-a produs o formă hibridă de astfel de pălărie. Clopul cu calota cilindrică foarte înaltă este specific Sălajului, Chioarului, Cării Mari, iar pălăriile cu calota înaltă şi borul drept sunt foarte purtate în Romanaţii Olteniei, cu centrul la Dăbuleni. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, foarte multe pălării din paie purtate de bărbaţi au preluat forma pălăriilor de tip orăşenesc, cu borurile însă mai mari, dată fiind funcţionalitatea lor de a ocroti de soare pe purtător.
Ambele tipuri, atât cele din pâslă cât şi cele din paie, se împodobesc de sărbători sau la diferite prilejuri, cum sunt nunţile şi botezurile, cu buchete de flori, cu mărgele sub forma zgărdanelor (Moldova, Năsăud, Maramureş, Ţara Oaşului, Câmpia Transilvaniei), cu ciucuri mari de lână ( Făgăraş), şireturi din fir auriu ( Buciumanii din Munţii Apuseni), cu pene de păun sau guşă de fazan ( numeroase zone din Transilvania, Moldova şi Muntenia), cu lănţişoare de alamă ( Câmpia Transilvaniei). Cel mai spectaculos decor al pălăriei este garnitura de pene de păun aşezate pe cinci- şase rânduri, formând un semicerc cu diametrul de 50-60 cm , purtată la pălărie de feciorii din Năsăud. În mijlocul semicercului de unde pornesc rândurile de pene, se pune „un struţ”, un buchet de flori prins cu o rozetă cusută cu mărgele colorate.
Pe lângă pălăriile bărbăteşti din fetru, în unele zone etnografice ale ţării există şi unele lucrate din pâslă neagră, purtate de femei. Acestea sunt răspândite în zonele subcarpatice ale Munteniei, cu precădere în Muscel, dar şi în sudul şi sud-estul Transilvaniei, în Ţara Oltului şi în Covasna, şi bineînţeles acestea erau împodobite. Purtată de fete direct pe cap şi de neveste peste ştergar, pălăria de pâslă a fost părăsită încă de la începutul secolului al XX-lea. Portul femeiesc din Muscel a atras atenţia prin pălăria de fetru, purtată deopotrivă de femei şi fete. În legătură cu acest obicei, trebuie să amintim că el se menţine şi în sudul Ardealului. Dacă ţinem seama că despre un asemenea obicei în sudul Carpaţilor nu există semnalări documentare, trebuie să-l privim ca o influenţă săsească, răspândită în Muscel prin populaţia românească din Ardeal, care a avut puternice legături cu această zonă. Şi în zona vecină, Avrig, femeile căsătorite au purtat sub influenţa saşilor – până prin 1940 pălării negre cu borul lat, iar vara, peste ,,păstură’’ se poartă de către toate femeile pălării de paie, caracteristice cu borul lat şi rotunjit în jos.
În Făgăraş, fetele în trecut şi fetiţele până în perioada interbelică, mai ales în Drăguş, purtau pălăriuţe negre cu bor mic şi cu ,,ciucur’’ mare de lână colorată, la fel şi băieţii până la 12- 13 ani. Părul era de obicei, purtat retezat drept.
Am imbracat portul de tanara nevasta (nevasta noua) din Daisoara cu ajutorul,,matusii’’ Ileana din Mateias. Fermitatea miscarilor ei si usurinta cuvintelor adunate in povesti despre portul fetelor din sat, mi-au facut imaginatia sa zboare in alte timpuri, cand, prin mainile si sub privirile ei, au trecut zeci sau sute de satence.
Cu certitudine, sentimentele ce te cuprind lasandu-te gatita de mainile unei bunicute pentru care traditiile si moda din sate sunt inca de actualitate, iti raman adanc in suflet…
Cu altita si manecile intoarse, camasile stravechi prezente in marea majoritate a zonelor etnografice, au inceput treptat sa-si piarda din particularitati si sa cunoasca forme mai moderne. Camasa pe care o port reprezinta forma mai tinereasca purtata in special de fetele necasatorite sau de tinerele neveste, o fuziune intre vechi si nou, prin prezenta umeraselor si a fodorilor ce au inlocuit maneca intoarsa.
Aceasta a cunoscut treptat ,,modernizarea’’, Daisoara adaptand specificitatea componentelor portului de pe Tarnava Mare cu elementele imprumutate din Tara Oltului, mai precis zona Fagarasului.
Peste fusta alba cu dantela la poale, se pun cratintele rosii incinse de o curea brodata cu margele multicolore, curea ce se prinde in fata cu ajutorul unei panglici de culoare rosie. Tiparul stravechi al pieptarului (,, chieptarului’’) infundat, a fost si el inlocuit de forma despicata. Gateala capului este constituita din carpa de par infasurata numita razor.