În cadrul procesului de evoluție a costumului brănean, influențele venite din Țara Românească, Țara Bârsei și a Brașovului au avut un rol hotărâtor mai ales pentru portul femeiesc. Împarțită în mai multe etape, evoluția costumului a cunoscut perioade înfloritoare, ca ceea dintre sec XVIII și sec XIX , care a dat cele mai valoroase piese : cămași cu mâneca răsucită, fote bătrânești, cojoace etc, dar și perioade în care costumul muscelean a avut o răspăndire semnificativă, înlocuind treptat vechiul costum. Comparând portul brănean din jurul anului 1930 cu cel de la sfărșitul secolului XIX , Ioan Moșoiu spunea: ,, Iia femeii e mai decorată, locurile libere dintre rîuri se acoperă cu fluturi strălucitori. Fotele negre au urzeală din ațică roșie, bătătura din lînică roșie în partea de dinainte și arnici negru în partea din spate. Femeile au înlocuit cojocul cu bunda de postav cu blană de vulpe la guler, la mâneci și margini.’’
Analiza portului din zona Branului evidențiează faptul că treptat noile piese s-au asimilat și integrat, astfel, costumul păstrând elementele sale tradiționale, evident încercând să se adapteze noilor condiții de viată.Tipul vechi de camasă cu mânecă răsucită a fost înlocuit începând cu motivele geometrice. Stilizările florale le-au luat locul, alesăturile erau realizate din lînică colorată și bumbăcel, iar într-o fază ulterioară din mătase și fir metalic. Croiul mânecii, a evolut până la mâneca largă, mâneca cu manșeta sau mâneca cu fodor, strânsă cu șnur.Poalele separate, formate din mai mulți clini, se asociează cămașilor mai recente și sunt decorate pe marginea de jos cu motive ornamentale cusute. Din punct de vedere decorativ se îmbină motivele tradiționale cu prelucrări și stilizări fitomorfe realizate într-o cromatică sobră de negru pe alb, cu discrete șiruri sau pete de roșu.Tehnicile cele mai răspăndite la realizarea motivelor decorative pe cămași au fost: cusătura în ,, cruci’’, în ,, muște’’, în urma acului, lănțișorul, peste muchie, cusut ,, pe gras’’, cusut ,, românește, cusut pe ,, toiege’’.
O altă piesă importantă a costumului este fota încrețită, țesută din urzeală și beteală de lînă.Forma sa se obține prin simpla strîngere în talie, sub cingătoare, lăsând partea de jos liberă. Realizată dintr-o țesătură de formă dreptunghiulară, această fotă se formează prin îmbinarea celor trei părți componente: partea din spate și cele doua pulpane. Partea din spate este țesută în război în patru-cinci ițe, în ochiuri: urzeala este de bumbac iar beteala din bumbac sau lînă. Pe aceleași fire de urzeală se realizau cele doua pulpane, din lînă de culoare roșie sau portocalie.La poalele de sărbătoare, această parte a piesei se distinge prin alternanța fondului realizat în ochiuri cu alesăturile din lînă policromă în combinație cu fir metalic. Pe poale și la cingătoare, fota are un grup de vârgi roșii transversal, denumite ,,mînji’’. Cele mai frecvente motive decorative la acest tip de fotă sunt cârligul ciobanului, zăluța, pomul vieții, floarea de colț, frunza si bujorul.
Influențele muscelene și-au pus amprenta și în găteala capului, marama din borangic cu mătase sau fir metalic înlocuind căițele,ștergarele și baticele.
Valorificarea iiei la sfârşitul sec al XIX-lea a fost cu totul şi cu totul specială. Atunci, doamnele din înalta societate, inclusiv Casa Regală, au utilizat iia şi şi-au asumat-o ca marcă identitară românească, împreună cu multe alte piese ale costumului tradiţional.
Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (numele complet al reginei) nu a fost singura care a adoptat moda costumului popular, ea fiind urmată și de Regina Maria, de principesele Elisabeta, Maria şi Ileana, dar şi de majoritatea doamnelor din înalta societate românească, foarte sensibile la ce se petrecea dincolo de zidurile Palatului Regal.
Iată ce afirma „Oare există tablou mai încântător decât o ţărancă româncă, îmbrăcată în costum popular, cu fustă roşie sau oranj, cu broboada galbenă aruncată peste cozile negre, cu ochi mari, negri şi luminoşi, cu ulciorul verde pe cap, grăbindu-se spre casă, sau o doamnă româncă, cu veşminte splendide, cu un minunat văl alb sau galben, lucrând la războiul de ţesut?”, în prefața volumului „Arta de a lucra cu suveica”, scrisă de prietena ei, Lady Katherin Hoare, apărută în anul 1910 la Londra.
Cămașa de Muscel este și astăzi, pentru noi, românii, un element de referință, de noblețe, de bogăție, care a cunoscut un fenomen de răspândire fără precedent datorită adoptării sale de Casa Regală ca piesă cu valoare identitar-națională. Atelierele de confecționare a iilor românești înființate sub patronajul reginei și al doamnelor române, continuate după mijlocul secolului XX și de cooperativele meșteșugărești, au asigurat costumului de Muscel o dezvoltare specială.
Au activat în Câmpulung Muscel și satele din jur nenumărate ateliere și înainte de 1948, dar și după aceea, contribuind la faima acestui costum în toată țara și peste hotare. Similar costumului de Săliște, din Mărginimea Sibiului, care datorită Asociațiunii Astra devenise, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, emblemă națională, la fel s-a considerat și costumul de Muscel.
Acest costum pătrunde între anii 1890-1910 şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de costum tradiţional cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul Unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.
Majoritatea intelectualilor, personalitățile culturale și din lumea satului — învățătoare, preotese, primărițe — purtau aceste piese în chip de ‘costum național’; sub această denumire se identifică costumul de Muscel și astăzi în sudul țării. Din punct de vedere cromatic, cămașa de Muscel este lucrată cu fir de arnici sau de mătase neagră sau vișinie, în asociere cu fir metalic auriu sau argintiu. Cămașa de mireasă are broderii cu mătase albă. Această modă, a dispărut o dată cu instaurarea regimului comunist, când identitatea naţională căpăta alte valenţe.
Adevărată „carte de indentitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unei îndelungat proces de creaţie. Nenumăratele vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi etnografice atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie românească în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pălăria este un accesoriu folosit pentru acoperirea capului, ea poate fi purtată ca protecţie împotriva intemperiilor, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranţă sau pentru a fi în pas cu moda. În satul tradiţional, pălăriile au fost şi un indicator al statutului social. În armată, acestea indicau naţionalitatea, filiala de servicii, rang şi/sau de regiment.
În trecut bărbaţii, indiferent de vârstă, purtau capul acoperit. Căciula sau pălăria se dădeau jos doar atunci când intrau în casă, în biserică şi pe timp de doliu. Dacă un străin de comunitate ştia care este statutul social al unei femei doar privind felul în care aceasta avea acoperit şi împodobit capul, la fel se întâmpla şi atunci când privea un bărbat. Flăcăii îşi ungeau, înainte vreme, părul cu unt topit şi purtau coade făcute de mamele lor.
În zone izolate, din Moldova, situate în preajma marilor mănăstiri, s-a obişnuit purtarea ,,comănacului’’ , o formă hibridă de pălărie, confecţionat din lână împletită sau din pănură groasă ( ţesătură din lână dată „în piuă”), din pâslă de culoare neagră sau cafenie, nu foarte înaltă, având o forma cilindrică. Termenul este însă cunoscut pe un areal ce coboară, destul de curios, pe Valea Mureşului, în Mureş, Alba şi Hunedoara, dar era folosit ca denumire pentru pălărie şi în sensul generic de „acoperământ pentru cap” , atestat încă din secolul al XVI-lea, etimologia fiind necunoscută.
Pălăriile purtate de bărbaţi pot fi încadrate tipologic din punct de vedere al materialului din care sunt lucrate şi din punct de vedere al croiului. Din punct de vedere al ,materialului deosebim, pălăriile din pâslă( dimie, fetru, pluş) şi pălăriile de paie. Din punct de vedere al croiului, deosebim pălării cu calota mică, cu boruri minimale, cele cu borurile întoarse şi cele cu boruri drepte. Pe lângă aceste două categorii mai există şi diferenţierea din punct de vedere zonal (geografic) în care acestea se lucrează. Important este şi factorul care indică locul de fabricaţie: atelier de manufactură sau industrial.
Primul tip, pălăriile de pâslă nu s-au lucrat niciodată în gospodăria ţărănească, ele fiind totdeauna lucrate în ateliere specializate. În trecut, până la începutul secolului al XX-lea, atât atelierele de meşteri, cât şi fabricile, confecţionau anumite forme de pălării special pentru ţărani, după tradiţii bine stabilite, forma lor variind de la zonă la zonă. Tipul de pălărie de pâslă purtată de ţărani şi împământenirea acestuia în anumite zone din ţara noastră, a fost determinat şi de comerţul rural, care desfăcea produsele anumitor fabrici cu care comercianţii aveau relaţii stabilite. Dar şi meşterii breslelor din Transilvania, în special saşii, lansau prin atelierele lor anumite forme de pălării, vândute atât la târgurile locale, cât şi peste Carpaţi desfăcându-şi marfa şi în provinciile vecine, Oltenia, Muntenia şi Moldova, unde surprindem aceleaşi pălării cu borul mare întins sau ridicat, purtate şi de ţăranii din Transilvania.
O menţiune specială se cuvine să facem despre formele pălăriilor din pâslă intrate în vestimentaţia bărbaţilor din Transilvania şi Banat. Aici coexistă două tipuri importante: unul este reprezentat de pălăria cu borul ridicat, aproape în poziţie verticală şi calota sus dreaptă, purtată în zonele de vest a ţării- Bihor, Arad, Banat şi Hunedoara, dar şi în Bucovina, numită de Pădurenii din Hunedoara „pălărie rotogoală cu veşti” sau de bănăţeni „pălărie cu gang”, de-şi puneau pipa în „gangul” creat de „veştile” înalte, produs al fabricilor din Austria (surprindem acelaşi tip de pălărie şi în portul ţăranilor austrieci). Al doilea tip este pălăria cu borul mare, întins şi calota mică, rotundă purtată pe un teritoriu extins din Transilvania, începând cu Ţinutul Năsăudului şi al Lăpuşului, până în Mărginimea Sibiului, produs al atelierelor meşterilor saşi care comercializau aceste pălării şi peste Carpaţi. În portul bărbaţilor din Muscel, în trecut, se purtau pălării cu calotă rotunjită şi joasă, cu marginile drepte şi relativ înguste, având în jurul calotei o bentiţă neagră, cu două dunguţe mici pe margini. Acesti tip de pălării era purtat deopotrivă de bărbaţi şi femei şi a fost înlocuit mai târziu cu pălăriuţa mocănească cu boruri mici, purtată de păstori.
Menţionăm, de asemenea, că pălăria cu borul mare s-a purtat şi în zona Mărginimii, forma mică de „ceaun” a pălărioarei purtată astăzi de întreaga mocănime- atât în Transilvania cât şi în locurile de pendulări şi aşezări ale mocănimii din vechile provincii româneşti- fiind introdusă mai recent- la sfârşitul secolului al XIX-lea- după părăsirea pălăriei cu boruri mari.
O variantă a pălăriei cu borul ridicat, de dimnesiuni mai mici, se poartă în Ţara Oaşului (similară cu cea purtată de ţăranii din Slovacia, Polonia, Ucraina) şi care este confecţionată doar pentru locuitorii acestei regiuni.
În Moldova, pălăria cu borul mare era contemporană cu aceeaşi forma de pălărie purtată în Transilvania, de unde a pătruns prin comerţ. În Muntenia şi Oltenia, ţăranii purtau pălăria rotundă cu borul puţin mai ridicat şi calota rotunjită, denumită „pălărie popească”. Mult înainte de Primul Război Mondial, în ţinutul Vrancei, se purtau pălării cu margine mare. Ele se numeau ,, pălării de la Braşov’’. Acest tip de pălărie a fost înlocuit de ,, pălării de târg’’. Marginea pălăriilor se numea ,, streaşină’’, panglica ,,şiret’’, iar calota ,, căciulă’’ sau ,,potcap’’
Cele menţionate anterior ne permit să afirmăm că marea varietate a pălăriilor de pâslă ţărăneşti era determinată atât de forma borului, care putea fi mai mică sau mai mare sau mai mică, cât şi de aceea a calotei, încadrându-se într-un anumit stil, devenit local şi aparţinând tipologiilor diverselor zone etnografice din ţara noastră. Menţionăm culoarea exclusiv neagră a acestor pălării. În zona Făgăraş se purtau pălării negre, cu bor mic de obicei, cu ,, frunză’’şi catifea pe bor.
Începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, în unele zone, ţăranii au început să poarte pălării orăşeneşti; astfel, „pălăria vânătorească” purtată de pădureni, sau „pălăria de mătasă”( din pânză pluşată) a buciumanilor din Munţii Apuseni, pălăria cu „borul drept”, de asemenea din pânză pluşată, purtată de mocani, au perpetuat până astăzi o anumită formă caracteristică. Majoritatea zonelor şi-au pierdut specificul pălăriilor, singurele unde modelele vechi se mai regăsesc, fiind Năsăudul, Oaşul şi „mocănimea” (cu pălărie mică).
Al doilea tip, pălăria de paie, confecţionată din împletitura paielor diverselor cereale cultivate în zona respectivă sunt produse atât în gospodăria proprie cât şi- în cea mai mare parte- de meşteri specializaţi din cadrul atelierelor rulale, unele sate devenind centre specializate în realizarea acestora şi care se comercializează de obicei prin târguri. Purtate şi de femei la munca câmpului, în zone mai restrânse „pătrunzând” chiar în structura costumului de sărbătoare- de exemplu în zona Căpâlnei din sudul Transilvaniei sau a Şieului din nord. Aceste pălării- corespunzător funcţionalităţii lor- au borul mare şi calota mică.
Pălăriile bărbăteşti prezintă o mare varietate de forme pe cuprinsul ţării, unele devenind tipuri specifice unor zone etnografice; astfel clopurile de paie cu boruri din ce în ce mai mici se poartă în Maramureş sau în Oaş. Pentru zona Maramureş, pălăriile de paie, cu borurile mai largi decât la cele din Oaş şi pana mai puţin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe Valea Izei, precum şi în satele de pe valea Vişeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe Valea Tisei se purtau pălării de paie, de formă clasică. În anii ‘50 ai secolului al XX-lea, Oaşul a înfluenţat Maramureşul, în special satele din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară, în sensul că s-a produs o formă hibridă de astfel de pălărie. Clopul cu calota cilindrică foarte înaltă este specific Sălajului, Chioarului, Cării Mari, iar pălăriile cu calota înaltă şi borul drept sunt foarte purtate în Romanaţii Olteniei, cu centrul la Dăbuleni. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, foarte multe pălării din paie purtate de bărbaţi au preluat forma pălăriilor de tip orăşenesc, cu borurile însă mai mari, dată fiind funcţionalitatea lor de a ocroti de soare pe purtător.
Ambele tipuri, atât cele din pâslă cât şi cele din paie, se împodobesc de sărbători sau la diferite prilejuri, cum sunt nunţile şi botezurile, cu buchete de flori, cu mărgele sub forma zgărdanelor (Moldova, Năsăud, Maramureş, Ţara Oaşului, Câmpia Transilvaniei), cu ciucuri mari de lână ( Făgăraş), şireturi din fir auriu ( Buciumanii din Munţii Apuseni), cu pene de păun sau guşă de fazan ( numeroase zone din Transilvania, Moldova şi Muntenia), cu lănţişoare de alamă ( Câmpia Transilvaniei). Cel mai spectaculos decor al pălăriei este garnitura de pene de păun aşezate pe cinci- şase rânduri, formând un semicerc cu diametrul de 50-60 cm , purtată la pălărie de feciorii din Năsăud. În mijlocul semicercului de unde pornesc rândurile de pene, se pune „un struţ”, un buchet de flori prins cu o rozetă cusută cu mărgele colorate.
Pe lângă pălăriile bărbăteşti din fetru, în unele zone etnografice ale ţării există şi unele lucrate din pâslă neagră, purtate de femei. Acestea sunt răspândite în zonele subcarpatice ale Munteniei, cu precădere în Muscel, dar şi în sudul şi sud-estul Transilvaniei, în Ţara Oltului şi în Covasna, şi bineînţeles acestea erau împodobite. Purtată de fete direct pe cap şi de neveste peste ştergar, pălăria de pâslă a fost părăsită încă de la începutul secolului al XX-lea. Portul femeiesc din Muscel a atras atenţia prin pălăria de fetru, purtată deopotrivă de femei şi fete. În legătură cu acest obicei, trebuie să amintim că el se menţine şi în sudul Ardealului. Dacă ţinem seama că despre un asemenea obicei în sudul Carpaţilor nu există semnalări documentare, trebuie să-l privim ca o influenţă săsească, răspândită în Muscel prin populaţia românească din Ardeal, care a avut puternice legături cu această zonă. Şi în zona vecină, Avrig, femeile căsătorite au purtat sub influenţa saşilor – până prin 1940 pălării negre cu borul lat, iar vara, peste ,,păstură’’ se poartă de către toate femeile pălării de paie, caracteristice cu borul lat şi rotunjit în jos.
În Făgăraş, fetele în trecut şi fetiţele până în perioada interbelică, mai ales în Drăguş, purtau pălăriuţe negre cu bor mic şi cu ,,ciucur’’ mare de lână colorată, la fel şi băieţii până la 12- 13 ani. Părul era de obicei, purtat retezat drept.
Costum teleormanean compus din camasa cu poale incretita la gat si zuvelci specifice zonei.Motivele vegetale de pe altita si rauri sunt brazdatate de meandrul cusut cu paiete metalice. Zuvelcile de Teleorman cu fluturi sunt cusute in doua ite cu alesatura in tehnica karamani.Ce-mi aduc eu aminte de la bunica, erau margelele rosii, ce au prins viata din mainile Oanei, iar pe aceasta cale ii multumesc.
,,Sunt momente cand inchizi ochii si incerci sa-ti aduci aminte de copilarie, de ulitele satului, de cireada de vaci ce-si croia drum prin stuful des din balta pentru o gura de apa in zapuseala zilelor de vara. Amintiri ramase in suflet, culori inca vii si sunetele horei de la marginea satului imi alimenteaza si acum setea de origini. Intre toate acestea, vagi imi sunt imaginile cu portul, parca mama avea o camasa cu fluturi si pare-mi-se, o fota pe care a vandut-o cand eram copil. Nici nu mai stiu cum se purtau atunci femeile, am doar franturi de imagini si poate as recunoaste daca as vedea’’.
Acestea sunt vorbele tatei si dorindu-mi atat de tare sa-i ofer posibilitatea de a recunoaste un costum autentic de Teleorman, am inceput sa caut piese. Stiam inca de la inceput ca o sa fie greu, ca nu prea se mai gasesc, ca influentele si-au spus cuvantul si rare sunt ocaziile de a gasi ceva. Curajul nu mi l-am pierdut, dar intreband in stanga si in dreapta am reusit sa pun la cale o surpriza pentru ai mei. In mod evident voiam sa pozez in satul nostru si sa reecreez scene ce-l faceau pe tata sa-si aminteasca de anii lui de copilarie. Mandra cu ogarul, torsul lanii pe prispa casei, casa Morometilor, framantatul painii si minutele de tihna pe marginea iazului le veti descoperi mai jos si in articolele urmatoare, caci nu m-am putut limita la o singura imagine ce aducea trecutul in prezent.
