Tradiții și Obiceiuri

18 martie 2018

Obiceiuri de nunta

Pe întreg teritoriul etnic românesc, logodna este un act prealabil prin care două neamuri îsi manifestă hotărîrea de a face schimburi matrimoniale, nunta este precedată, de asemenea, de ceea ce, potrivit modelului riturilor de trecere, reprezintă desprinderea de o stare, de un statut, pentru a putea trece într-altă stare, a intra într-o categorie cu alt statut.

Actul desprinderii de grupul de vîrstă este obligatoriu pentru amîndoi partenerii. El are loc în ajunul zilei de nuntă, cînd fetele pregătesc cununa miresei si băieții steagul mirelui. Despărțirea miresei de grupul de vîrstă este marcată printr-un cîntec, act poetic si muzical. în unele zone, despărțirea aceasta se făcea cînd mireasa îmbrăca hainele ceremoniale si cînd, pentru a se găti de nuntă, mirele era bărbierit ceremonial. în ceremonialul nunții mireasa este însoțită de două-patru reprezentante ale grupului de vîrstă, druștele, iar mirele de stegar, care este si maestrul de ceremonii.

Dar desprinderea ceremonială se făcea nu numai de grupul de vîrstă, ci si de familie. Dacă pentru grupul de vîrstă despărțirile erau simetrice la mire si la mireasă, despărțirea de familie avea loc numai pentru mireasă, fiindcă în sistemul local doar ea îsi părăsea familia pentru a trece, a se integra în familia mirelui. Totusi simetria nu era total abandonată în ansamblul sistemului obiceiurilor tradiționale. Ea era compensată printr-un act ce s-a păstrat într-o altă zonă din nord-vestul țării, în Bihor. Aici, atunci cînd mirele vine să ia mireasa.Pentru a o conduce la cununie, el este supus unor probe. I se pun, sub formă de ghicitori, astăzi ritualizate, o serie de întrebări prin care el trebuie să facă dovadă de istețime si de standardul de cunostințe necesare statutului nou pe care îl va avea. Este, poate, un act compensator, un moment care marchează acceptarea lui de către neamul miresei. Familia miresei pierdea în chip real un membru, deci se dezechilibrează dar accepta ceremonial, metaforic, un altul si îsi restabilește ca de multe ori în rînduiala etnologică a lumii, echilibrul prin saltul în metaforă pe care îl reprezentau actele ceremoniale.

Dintre obiceiurile nunții amintim venirea mirelui cu alai la casa miresei, colăceriile, jocul bradului, punerea salbei, iertăciunea, încărcatul zestrei,vădrăritul, plecarea la cununie, cununia, întoarcerea cu alai de la cununie, masa mare, darurile, hora miresei, luarea betelei, zorile. Chemarea la nuntă se făcea sîmbătă de către unul sau mai mulți flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Chemătorii aveau o ploscă de vin sau de țuică cu care închinau celor invitați. Ei colindau satul însoțiți de un taraf de lăutari care cînta Cîntecul chemării. Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei si le făceau cuvenita poftire.

Împodobirea bradului se făcea Ia casa mirelui, vineri sau sîmbătă seară. La împodobirea bradului flăcăii veneau chiuind. Odată cu ei veneau si fetele si, mai tîrziu, cei căsătoriți si bătrînii. Mama mirelui aseza în mijlocul odăii o masă joasă cu trei picioare pe care punea un colac sau o pîine presărată cu sare în care înfigea o lumînare. Mirele cinstea flăcăii cu țuică, apoi începea împodobirea bradului. Crăcile se retează la tulpină astfel încît să formeze trei sfere, una mai mare jos, una mijlocie si una mai mică spre vîrf. Apoi bradul era împodobit cu panglici multicolore, cu flori de hîrtie si beteală. în vîrful bradului se punea o batistă colorată. Bradul astfel împodobit era înfipt în pîinea de pe masă, lîngă luminarea stinsă. în jurul lui se încingea hora. Nuntasii petreceau apoi cu mîncare si băutură pînă în zori.

Sîmbătă în zori, brădarul vine Ia casa mirelui călare. Calul era împodobit cu flori si panglici la frîu. Brădarul era îmbrăcat în haine de sărbătoare si avea bici cu pocnitori-Sosit Ia casa mirelui, el descăleca si primea de la mire o ploscă cu vin pe care o atîrna pe umăr, lua bradul, încăleca din nou si, în trap iute, pe căi întortocheate, pornea spre casa miresei. în drum se ferea să nu fie oprit de dusmani sau să nu dea peste „prilejuri”. Cînd se apropia de casa miresei, pocnea din bici pentru a-si vesti sosirea. Tatăl miresei deschidea poarta si îi ura bun venit. Brădarul se apropia de casă, spunînd: „Tînăru nostru ‘mpărat / De dimineață s-a culat / Si plecînd prin sat la noi / M-a găsit la o turmă de oi / ci tare m-a rugat, / Să fiu brădar / Ca mîndru arțar, / Să-i iau truda de-o noapte, / Stropită cu lacrămi de lapte, / S-asa am plecat / Cu murgu-nstrunat, / Cu palosu-ntr-o mînă, / Cu bradu-n-altă mînă, / S-am trecut văi, / Am ocolit pe după clăi, / Pe drumuri nebătute, / Prin ape nescăzute, / Ca sa ajung la Dumneavoastră”

Mireasa cu mama ei si cu fetele prietene ieseau în prispă. Cînd le vedea brădarul spunea: „împărăteasă mireasă, / De-mpăratul nostru aleasă, / Bine te-am găsit sănătoasă!” (ibid.).

Mireasa si femeile răspundeau: „Bine-ai venit sănătos, / Cu un brad frumos” (ibid.).

Brădarul continua: „La fața dumneavoastră mă-nchin / Ca la o ramură de măslin / Si vă aduc acest brad înalt, / De-mpăratul nostru-mbrăcat, / Să-1 stăpînesti voioasă / Cu toată casa, sănătoasă. / Si mi-a zis împăratul nostru, / Să fie în cinstea si auzul vostru, / Ca să-1 înălțați / Si să-1 împlîntați / Sus pe vîrf de munte / Unde-s fete multe, / Ca ele să-1 stropească, / Să nu se-ofilească. / Dacă muntele e departe, / Si n-aveŃi care ferecate, / Apoi tînăru nostru-mpărat / La față s-a-nbujorat / Si asa mi-a cuvîntat: / Pe a Dumneavoastră casă / Să-ntindeți o masă / Ca la o împărăteasă, / D-acolo să vă rotiți, / Un locsor bun să chitiți / Pentru cinstea mîndrului nostru-mpărat / Si acestui sfînt si blagoslovit brad. / Să nu vă uitați în vîrful patului, / C-a acolo e cuibul bărzoiului, / Nu pe cele cosare / Pline cu cuiburi de cioare, / Nici în vîrful nucului, / Unde-i cuibul cucului, / Să vă uitați la toarta cerului, / Sa aruncați inima fierului / Si să atîrnați o scăricică / Pe und-m-oi sui fără frică / S-acolo-n naltul cerului / Să facem cinstea bradului. / Ei, acum nu vă zgîiți / Si ochii la mine beliți, / Si acum în grabă / Să vă faceți de treabă / Si eu, drumeț de sate / Cu oalele sparte, / Mă-nchin cu sănătate /La Dumneata, cinstită mireasă, / Cu față de mîndra crăiasă, / Si să cotrobăiesti Prin cele unghere, / Să găsesti niscai uscate pere. / De n-or fi pere uscate, / Nu strică nici prune afumate, / Să le arunc în ăle guri căscate, / Că au rămas nemăritate. /Asa zic si eu / Ca un paraleu. / Si dacă vă-ți potrivi, / înapoi oi porni / Si aici n-oi mai veni. / Asa vă zic cu sănătate, / La vară bucate, / La mulți ani cu sănătate! / Să trăiți!” (ibid, p. 18).

Apoi brădarul descăleca, scotea plosca si închina. Ținând bradul în mînă făcea o horă împreună cu tineretul. Tatăl miresei aducea o prăjină lungă de 5-8 metri, lega bradul de prăjină si îl aseza la colțul de răsărit al casei. Brădarul si nuntasii intrau în casă unde erau ospătați. Mireasa dădea brădarului o batistă înflorată, salba de galbeni si cămasa mirelui. După ce petreceau pînă spre amiază, brădarul se întorcea la mire căruia îi preda salba si cămasa. Brădarul era un trimis al familiei mirelui, al celuilalt neam, deci trebuia să se ferească de dusmani si de piedici. Dacă mirii erau din sate deosebite, piedicile erau mai mari si se puneau în calea alaiului de nuntă cînd mireasa pleca în satul mirelui. Pînă nu de mult ele erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale si chiar bătăi. Alteori, piedicile aveau un caracter de rit: făcături, mult mai grave decît cele reale pentru cei care trăiau sub imperiului credințelor superstițioase. Mai tîrziu, si astăzi tot mai des, ele sînt simbolice si sînt privite cu umor.în Orația brădarului, mirele apare ca tînăr împărat, iar mireasa ca împărăteasă. în general, în poezia nupțială în care desfăsurarea este deplasată într-o lume fabuloasă, mirele apare ca tînăr împărat. Orația are si ea la bază, ca si multe colinde, cîntece de seceris si alte cîntece si urări rituale, descrierea obiceiului ca atare, presărată cu elemente fantastice inerente. Bradul apare ca simbol de tinerețe si fertilitate si, ca atare, trebuie asezat la loc de cinste. El era trimis ca un mesaj solemn cu închinări si urări de sănătate.

Bărbieritul ginerelui era, de fapt, gătirea de nuntă a mirelui si avea loc duminică dimineața. Mirele era asezat pe un scaun în mijlocul odăii, înconjurat de flăcăi prieteni. Unul din ei îl bărbierea, pe cînd lăutarii cîntă cîntecul ceremonial. După ce era bărbierit, mirele se îmbrăca de nuntă, îsi punea cămasa trimisă de mireasă si în piept floarea de lămîiță cu beteală.

Poezia cîntecelor de despărțire ce se cîntau mirelui la bărbierit era plină de aluzii ironice si avea o notă veselă, nu era jalnică precum cea care se cînta în acelasi moment miresei. Poezia vorbea, pe un ton de laudă exagerată, mai mult despre isprăvile de flăcău ale mirelui, decît despre perspectivele căsniciei care, în formele de viață tradițională, nu s-a prezentat niciodată pentru mire în culori atît de sumbre ca pentru mireasă. Iată un astfel de cîntec din Muntenia, citat de S. FI. Marian (Nunta la români):

„Foaie verde de bujor, / în luna lui cuptor, / Veni vremea să mă-nsor, / Toate fetele mă vor. / O boață de preoteasă, / Nu mă lasă să-mi fac casă. / Dă cu spuză pe fereastă / Să mă vază, să mă arză, / Să-mi arză luminile, / Să nu mai văd fetele / Foaie verde de susai, / De mititel mă-nsurai, / Frumoasă mîndră luai. /Aoleo! mîndruța mea / Subțirică ca soba, / Dreaptă ca cobilița”.

„Cînd iubeam eu la copile, / Eram voinicel în fire, / Iar acusi m-am însurat, / Multă dragoste-am stricat. / N-am stricat numai pe-a mea, / Ci-am stricat pe-a multora”

Duminică dimineața, în casa miresei, se pregăteau batistele si buchețelele cu beteală pentru flăcăi, cămasa soacrei si a socrului, darurile care se vor da la masa mare. După aceea, mireasa se ducea la fîntînă sau la rîu să ia apă. în acest scop, la capătul unui resteu de la jugul boilor se lega o batistă, apoi resteul era trecut prin toartele unei vedre. De un capăt al resteului ținea mireasa, de celălalt, vădrarul. Ei porneau spre apă în timp ce lăutarii cîntau cîntecul ceremonial respectiv. După ce aduceau apa în mijlocul curții, mireasa stropea cu un mănunchi de busuioc spre cele patru zări. Cu apa rămasă în vadră fetele se stropeau una pe alta pentru a se mărita cît mai curînd. în jurul vedrei se încingea o horă, în care mireasa juca alături de vădrar. La un chiot al lăutarilor, vădrarul trebuia să apuce batista de la resteu pentru a nu i-o lua alții înainte si a-1 face de rîs. în obiceiurile de căsătorie apa avea rosturi de propițiere, dar si rol profilactic. în acest moment ea era menită să apere mireasa si pe nuntasi de forțele răufăcătoare. Scosul apei din fîntînă era pentru mireasă o probă, un act prin care dovedea că poate să se căsătorească.

După acest act ceremonial, mireasa, însoțită de fete, intra în casă si începea să se pregătească pentru nuntă. I se punea rochia de mireasă, ghetele cumpărate de mire, era încinsă cu bete frumoase, iar părul împletit i se aseza în formă de cunună pe cap. Apoi era asezată pe un scaun în fața oglinzii si i se punea sovonul (voalul), beteala si lămîița-în timpul acesta lăutarii cîntau:

,,Frunză verde, mătăcină, of, of, / Ia-ți, mireasă, ziua bună, of, of, of, / Ia-ți, mireasă, ziua bună, of, of, / De la frați, e ia surori, / De la grădina cu flori, / De la strat de busuioc, / De la fetele din joc, / De la frunza cea de brad, / De la puiul cel lăsat, / De la frunza cea de nuc. / – Rămîi, maică, eu mă duc // Plîngi mireasă, te omoară, / Că n-ai mai pune beteală, / Nici la coadă floricele, / Nici în degete inele, / Si nici în urechi cercei, / Nici n-ai sedea cu flăcăi. / Cununița ta cea verde, / Cum te scoate dintre fete, / Si te dă-ntre neveste! / Si cununa cea de flori / Te pune între nurori. / Cîntați, fete, si horiți / Pînă sunteți la părinți, / Cîntați, fete, horile / Si vă purtați florile. / După ce v-oți mărita, / Horile n-ăți mai juca, / Florile n-ăți mai purta. / Copilită cu părinți, / La ce focu te măriți / Că mila de la părinți / Anevoie-ai s-o mai uiți. / Că mila de la străini / Ca gardul de mărăcini, / Si mila de la bărbat / Ca frunza de plop uscat, / Cînd gîndesti că te umbresti, / Tot mai rău te dogoresti, / Cînd gîndesti că trăiesti bine, / Atuncia e vai de tine! / Săriți, flori, de-mbobociți, / Că mie nu-mi trebuiți. / Pînă ieri cu fetele, / Azi sunt cu nevestele. / Bate, vîn-tule, prin munți, / Ado-mi dor de la părinți; / Bate-mi, vîntule, prin flori, / Ado-mi dor de la surori; / Bate-mi, vîntule, prin brazi, / Si-mi ado dor de la frați!”

După ce terminau, lăutarii începeau să cînte un joc. La auzul melodiei de joc, flăcăii din curte răspundeau cu chiote. Mireasa iesea afară si intra în horă. După aceasta se asezau cu toții la masă. Cîntecul de la punerea betelei marca încă un moment de despărțire al miresei de fete si de casa părinților. Despărțirea de părinți si plecarea între străini, ca si despărțirea de fete era unul din momentele de culminare lirică în desfăsurarea ceremonialului căsătoriei. La acest moment, cum am văzut, flăcăii nu asistau. Ei răspundeau de afară cu chiote atunci cînd despărțirea era efectuată, marcînd prin aceasta, în desfăsurarea dramei, o victorie.

Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nunții era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Alaiul se forma astfel: în frunte colăcerul cu plosca, brădarul si cîțiva flăcăi îmbrăcați în haine de sărbătoare, călări pe cai împodobiți cu flori si panglici, în mîini cu bice pocnitori. în prima trăsură stătea nasul cu ginerele, în a doua nasa, fetele si nevestele mai tinere, în celelalte neamurile nuntasii si, în sfîrsit, lăutarii. Printre flăcăii călări era si cel care purta salba miresei, cusută la căciulă sau la piept. Nasul indica colăcerului drumul pe care trebuia să-1 parcurgă alaiul. Niciodată nunta nu se întorcea pe acelasi drum pe care a mers, pentru a însela si a preîntîmpina astfel acțiunea forțelor potrivnice.

Cînd alaiul se apropia de casa miresei, flăcăii începeau să chiuie si să pocnească din bice pentru a vesti sosirea. Cei adunați la casa miresei închideau porțile si se înarmau cu furci si ciomege,parcă s-ar fi pregătit de luptă. Ajunsi la poartă, nuntasii mirelui începeau să bată ca să li se deschidă. Se simula o ceartă, apoi tatăl miresei se apropia de poartă si întreba: „Oameni buni, ce căutați? / Ca niste nebuni svîntu-rați?”. Colăcerul răspundea: „Ce umblăm, / Ce căutăm, / Samă la nimeni nu dăm. / Dar ce ați pus ăsti doi soldați / Asa de rău învățați, / Asa de pîrliți / Si de zgribuliți? / De unde sunt veniți, / Din Deal de la Pîrliți? / Noi căutăm o-mpără-teasă, / O mireasă aleasă / Care s-a adăpostit în casa dumneavoastră”.

Cei din curte răspundeau:

„Nu-i aci mireasa, / Nici împărăteasă, / O găsiți voi mai la vale, / La răscruci de cale”.

Colăcerul zicea:

„Nu ne mințiți, / Să nu fiți bănuiți. / Că dac-om porni / Si-mpărăteasa n-om găsi, /Apoi atunci, / Hacul si dracul, / Numai al Dumneavoastră va fi. / Mai bine, cît cu-nchinăciune, / Si cu plecăciune, / Mai bine ne pofteați / Si ne ospătați, / Că suntem trudiți de goană / Si de multă osteneală”

Tatăl miresei răspundea:

„Dac-asa vă e-nfățisarea, / Apoi atunci / Fiți bine poftiți / Si la noi bine veniți./ Băieți, deschideți porțile largi, / Să intre cine-mi sunt dragi”

Colăcerul închina si dădea plosca socrului. Trăsurile trăgeau la scară, nuntasii descălecau si intrau cu toții în casa. Unii folcloristi înclină să socotească acest moment de simulată luptă între cele două părți o amintire a vremurilor cînd mireasa era răpită cu forța. în folclorul celor mai multe dintre popoarele Europei s-au păstrat momente similare. Dar continuitatea unor sensuri într-un răstimp atît de lung fiind problematică, doar că la noi, în unele regiuni, de pildă în Muntenia, si astăzi se mai fură mireasa. Aici însă mireasa este furată doar cînd părinții nu se învoiesc. De fapt, fata pleacă cu iubitul ei si părinții îsi dau ulterior asentimentul. Se întîmplă însă ca fata să fugă fără învoirea părinților si părinții să-si dea cu greutate asentimentul. Multe dintre cîntecele noastre lirice vorbesc despre astfel de căsătorii realizate sau proiectate în momentul cînd opunerea părinților pare a fi de neînvins. Uneori, căsătoria prin răpire simulată avea cauze economice. Familiile nu erau în stare să facă nuntă si flăcăul fura fata si se cununa cu ea mai tîrziu. în cazul acesta, se făcea o nuntă mică, numărul invitaților fiind foarte redus.

-Va urma-

Text: Mihai Pop-Obiceiuri Traditionale Romanesti/Editura Univers-Bucuresti 1976

Photographer @Ileana Radulecu.Photography

Costum din Colectia Oana Bomboana

Locatie Muzeul Satului Golesti

Credit @Etnotique

8 martie 2018

Bradosi-Mucenici Traditionali

În calendarul ortodox ziua de 9 Martie marchează o sărbătoare însemnată, ziua celor patruzeci de sfinți mucenici, o zi a ofrandelor alimentare specifice, în care consumul ritual putea influența starea de sănătate și puterea de muncă a oamenilor în anul agricol care vine. Colăceii făcuți în formă de păsări, albine sau oameni, atestă sincreitsmul practicii, care marchează astfel suprapunerea mai multor ceremonii : întâmpinarea primăverii și a păsărilor care se întorc la cuiburile lor, sărbătoare a albinelor, ce marca deschiderea anului apicol, dar și o sărbătoare a morților, a pomenirii celor uitați ( de aici poate și marele consum de alimente rituale: patruzeci de pahare de vin, patruzeci de colaci, patruzeci de pești). În unele părți, prezența turtițelor specifice este înregistrată ca un element component al ritualului de propițiere al apicultorilor.

Este obiceiul ca la patruzeci de sfinți fac femeile turtele,câte una de fiecare sfânt. Turtele sunt niște plăcintuțe de făină de grâu nedospite, sărate, unse pe deasupra cu jertfă, care este zamă pregătită din turtoiul de sâmburi de bostan. La patruzeci de mucenici se fac mai multe feluri de copturi, care se împart întru amintirea celor patruzeci de mucenici. Se fac colaci în formă de om cu cap, care se ung cu miere și se presară cu nuci pisate. Acești colaci se numesc brânduși, brândușe, bradoși, sfinți și sfințișori.

Afară de acești bradoși, mai fac un bradoș mai mare în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, și-l numesc uitata. Acesta se face întru pomenirea morților care în timpul anului ar fi fost uitați, nepomeniți. Se dă de pomană spre cinstea sfinților, spre a dărui omului ploi la vreme și rodire de belșug roadelor.

Bradoșii sunt figuri de oameni din aluat dospit. După ce sunt rumeniți, sunt unși cu miere, apoi numiți și împărțiți, deci și ei păstrează semnificația pâinii sacre, a izmelor, în cinstirea strămoșilor. După contur, după decor, după utilizare și după semnificația, bradoșii sunt idolii preantici conservți în tradiții până astăzi,pe câtă vreme idolii de lut au pierit în fața noilor doctrine cultice. Bradoșii sunt relicve ale aluaturilor plămădite în temple neolitice, în Carpați.

În dimineața de 9 Martie, până să răsară soarele, femeile curate din casă ( văduve sau bătrâne) frământau aluatul pentru bradoși. Este nevoie de 750 grame făină, 18 grame drojdie, 3 linguri ulei, 2 linguri de sare și două căni de apă călduță.

Înainte de toate, se aprinde o lumânare pentru că bradoșii se fac în amintirea celor adormiți. Se pregătește maiaua dintr-o cană de făină, drojdie și o cană de apă. Se amesteca toate astfel încât să rezulte o compoziție omogenă fără cocoloașe. Se lasă la crescut 15 minute apoi se amestecă cu restul de făină, uleiul, sarea și restul de apă călduță.

Se lasă la dospit 40 minute apoi se porționează în 6-8 bucăți.Bradoșii se fac sub formă de omuleț. Întâi se face o formă cilindrică, apoi cu ajutorul degetelor se strânge pentru a forma gâtul. Cu ajutorul unei țeve din trestie se fac ochișorii, gura și cei trei nasturi. În anumite zone, se lasa simpli, fără forma ochilor etc. Se pun la cuptor 40 minute, la final se ung cu miere dacă se doresc dulci și se pun bomboane în ochi si nasturei.

Filmarea :

Tradiția diferă de la un sat la altul, bradoșii se pot mânca simpli, sau înmuiați în vin cu zahăr. Unși cu miere și presărați cu nucă. Cu sau fără bomboane de zahăr sau cum vă amintiți de la bunica.

Numele de bradoși se întalnește în mai multe sate din sudul României. În Teleorman: Poiana, Brebina,Călinești,Tudor Vladimirescu, Salcia,Mârzănești, Talpa,Beuca,Viișoara,Piatra,Olteni,Deparați, ,Oncești,Ciurari,Fântânele,Dragănești-Vlașca, Târnava, Botoroaga,Moșteni,Videle.

În Giurgiu : Frasinu-Băneasa, Tangâru de Giurgiu, Vedea.

Prin alte părți oamenii îi numesc și bobineți: Olteanca, Lița, Segarcea Vale, Crângeni-Teleorman, brandofi: Bodrotești,Cervenicu-Teleorman sau bandoși în Tătărăști și Negreni.

Photographer @Ileana Radulescu.Photography

Credit @Etnotique

Multumim @Licuriciu de Teleorman

1 martie 2018

Martisorul

În Muntenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina, la 1 martie, femeile leagă copiilor lor, indiferent de sex, la gât sau la mână, o monedă de argint sau de aur; moneda este prinsă cu un fir roșu sau cu un șnur împletit din fire de mătase roșii și albe, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul din bumbac alb; acest dar se numește, în Argeș și Neamț, mărțișor, în Dobrogea, mărțiguș, și, în Prahova, marț; scopul fiind ca micuții să aibă noroc peste an, în Dâmbovița, să fie sănătoși și curați ca argintul odată cu venirea primăverii, în Mehedinți, Teleorman și Argeș, iar peste vară să nu-i apuce frigurile, în Mehedinți;

Mărțișorul se leagă copiilor dimineața, până a nu răsări soarele, în Prahova și Suceava; în Mehedinți, când este legat mărțișorul, mamele se feresc să fie văzute de vreo femei gravidă, fiindcă se crede că li se pătează copiii pe ochi; unii copii poartă mărțișorul la gât timp de 12 zile, după aceea acesta este legat de ramurile unui pom tânăr; dacă în acel an pomului îi merge bine și dă rod bogat, în Neamț se crede că și copilului îi va merge bine în viață; copiii din Gorj și Suceava îl țin la gât până când văd un pom înflorit și atunci îl lasă pe ramurile acelui pom, ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului; alți copii din Mehedinți și Gorj îl țin până când înflorește porumbarul (Prunus spinosa L.) și păducelul (Crataegus Oxyacantha L.) și atunci mamele pun mărțișorul pe porumbar sau păducel, crezând că astfel copiii lor vor fi albi precum florile acestor plante; în Dobrogea, mărțișorul este ținut până vin cocostârcii și atunci îl aruncă după ei rostind:

„Na-ți negrețele/Și dă-mi albețele!”

dar în acest moment fetele nu trebuie să fie văzute de soare,pentru că le înnegrește; în zonele Arad, Gorj, Ialomița, Brăila și Dobrogea, există obiceiul ca mărțișorul să nu fie purtat doar de copiii, ci și de fetele nemăritate și chiar de către nevestele tinere, ca să nu le ardă soarele și să li se păstreze pielea albă peste vară și iarnă; se și spune:

„Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare!”;

fetele din zona Hușilor, țin mărțișorul toată luna martie, când, în final, îl așează pe ramurile unui trandafir, crezând că astfel vor fi roșii la față ca floarea acestui arbust; cu moneda, în Prahova, se cumpără vin, pâine albă și caș, pe care le consumă împreună, considerându-se că astfel vor avea fața albă precum cașul și obrajii roșii ca vinul; în Suceava, mărțișorul este purtat până este auzit cântând cucul, când fetele dau foc șnurului și își afumă gâtul cu el, înconjurându-l de trei ori; în Teleorman, mărțișorul este purtat până înfloresc vișinii pe ale căror crengi îl agață; în Banat, există obiceiul ca, în loc de mărțișoare,să se poarte șiraguri de mărgele .

Un obicei legat de tradiția Dochiei și de celebrarea Anului Nou primăvara este Mărțișorul, care nu este altceva decât calendarul sau funia anului ce adună și împletește cele 365 de zile ale anului în două anotimpuri, iarna și vara,simbolizate de cele două fire colorate în alb și roșu; în zona Bacăului, este atestat un șnur confecționat din două fire de lână neagră și albă, opoziție cromatică obișnuită pentru perechile zinoapte, iarnă-vară, lumină-întuneric; acesta se face cadou nu în ziua de 1 martie, ci în ziua când pe cer apare Luna Nouă, fiind încă un argument pentru existența unui străvechi calendar lunar în spațiul carpatic; tot de sorginte lunară sunt și ciclurile de zile care au la bază multipli de trei, cum ar fi zilele Babei de la începutul lunii martie; după tradiție, șnurul se purta la mână și nu era un atribut sau un privilegiu exclusiv al fetelor și nevestelor, ci a fost un obiect ritual, care a devenit, în vremurile noastre, obiect de podoabă, purtat la gât sau pe piept; unele informații etnografice susțin că momentul când mărțișorul se purta legat la mână sau agățat de gât era decis de apariția pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie; mărțișorul era făcut cadou și pentru asigurarea sănătății,belșugului și păstrarea frumuseții de-a lungul anului; durata purtării mărțișorului varia în funcție de zona etnografică: până la Mucenici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viței de vie, a măceșilor, a trandafirilor.

Prima mărturie descriptiv-explicativă a mărțișorului o lasă Iordache Golescu, care afirmă: „Mărțișorul este și luna martie, dar și o ață împletită cu fir alb și altul roșu care-l (iau) la gâtul, la mâinile copiilor, în luna martie, spre pază, spre depărtarea de orice boală, de deocheat, de fermecat”; unii copii poartă mărțișorul 12 zile la gât, după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr și, dacă pomului îi merge bine în acel an, se crede că și copilului îi va merge bine – Neamț; alții îl țin la gât, până ce văd primul pom înflorit și atunci îl lasă pe ramuri, ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului -Mehedinți;Gorj;Suceava; este păstrat de copii, până ce vin berzele, copiii strigând după ele,aruncând mărțișorul în direcția lor:

„Na-ți negrețele/Și dă-mi albețele!”;

punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie, dimineața, până a nu răsări soarele, și îl practică toți cei de parte feminină – Prahova; Suceava . Obiceiul este propriu românilor; luna poartă numele zeului Marte (la romani), el fiind ocrotitor al câmpului și turmelor, personificând renașterea naturii; la vechii traci, aceleași atribute le avea zeul Marayas Silen,considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă și de vegetație; în săpăturile arheologice din România au fost descoperite mărțișoare vechi de peste 8.000 de ani,sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb și roșu, care erau înșirate pe ață și purtate la gât; roșul semnifică focul, sângele și soarele, care sunt atribuite vieții, deci femeii care dă naștere vieții;albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înțelepciunii bărbatului; șnurul simbolizează schimbul de forțe vitale, care dau naștere viului, fiind și azi simbol al sexelor și se regăsesc și la bradul de nuntă și la cel de înmormântare, în „steagul” călușarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii, Sâmbra oilor etc.; în Moldova și în nordul Sucevei, mărțișorul este dat în dar copiilor, ca să aibă noroc, să fie sănătoși; fetele îl poartă 12 zile la gât, apoi îl prind în păr și îl țin până la sosirea berzelor, sau până ce înfloresc primii pomi; atunci îl scot, leagă șnurul de ramurile copacilor, iar cu banul își cumpără caș, pentru ca tot anul să le fie fața albă și frumoasă; fetele oferă mărțișoare băieților, gest care ține de sentimentul pe care îl au față de aceștia – Transilvania. Se mai dăruiește mărțișor copiilor de 1 martie, pentru ca aceștia să fie feriți de soarele și vântul de martie, care le înnegresc fețele . Se confecționează dintr-un bănuț din aur sau argint, atârnat de un fir alb împletit cu unul roșu, acesta fiind primit în dar de către fete și femei, și purtat până este zărit primul porumbar, ori păducel, ori pom înflorit pe ramurile căruia îl așează; dar ultima parte a datinii s-a pierdut, chiar dacă bănuțul nu mai este făcut din metal prețios – Maramureș . În Dolj, firele șnurului de la mărțișor sunt colorate în alb, roșu și albastru și sunt trecute prin brânză, pentru ca fetele să fie albe, să nu le ardă soarele fața în timpul verii și să nu le înnegrească; după purtare, se pun pe o floare albă sau pe un porumbar, ca să fie fata ca floarea sau sprintenă și frumoasă ca o porumbiță, evidentă fiind aici confuzia omofonică dintre plantă și pasăre; numai fetele mai înstărite atârnă o monedă de argint la șnur.

Mărțișorul se pune la gâtul sau pe pieptul copiilor, uneori și al femeilor, rareori al bărbaților, fiind o monedă de argint sau de aur, prinsă cu un șnur împletit din două fire, unul de culoare roșie, al doilea de culoare albă, acest dar numindu-se mărțișor; se crede că acela care va purta mărțișorul va fi peste primăvară norocos, sănătos și curat ca argintul, iar vara va fi scutit de friguri; mărțișorul se poartă la gât, piept și uneori la încheietura mâinii până la înflorirea trandafirilor, când se scoate, se pune firul roșu pe o floare, iar cu banul se cumpără caș, pe care fetele îl mănâncă, în credința că vor fi tot anul albe la piele și îmbujorate în obraji; în alte zone, banul se păstrează la gât până înfloresc vișinii, când firul se așează pe o crenguță ruptă în trei; apoi se iau trei flori de vișin, din care două se pun la urechi și una la brâu; pe alocuri, mărțișorul se poartă până se zăresc primii arbuști înfloriți, cu precădere porumbarul (arbust sălbatic din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe, cu fructe sferice negrevinete – Prunus spinosa; ori păducelul (arbust înalt din familia rozaceelor, cu flori albe dispuse în buchete, cu fructe comestibile, cultivat uneori ca plantă ornamentală Crataegus monogyne; , iar firul mărțișorului este așezat pe o crenguță înflorită a acestor arbuști; astăzi, mărțișoarele sunt date numai persoanelor de sex feminin, indiferent de vârstă și numai în unele sate izolate din Moldova îl mai poartă băieții și bărbații; în ultimele decenii, tendințele comerciale au condus la o inventivitate deosebită în producția de mărțișoare, acestea luând forme diverse și îmbrăcând simboluri felurite: coșari, fructe, cifre, litere, păianjeni,personaje din filmele de desene animate, semne zodiacale etc.; astăzi, mărțișoarele sunt purtate doar două-trei zile, rar câte o săptămână; se crede, în general, că mărțișorul are rol protector împotriva forțelor răului; el este purtat la gât de către fete, la brâu de către femei și la încheietura mâinii de către bărbați; în zonele Năsăud și Bucovina, mărțișorul trebuie purtat și de către bărbați; confecționat în casă, el este dăruit după reguli stricte: mamele și bunicile dau copiilor și soților, iar fetele numai prietenelor apropiate; pentru a avea noroc tot anul, mărțișorul primit trebuie purtat cel puțin în ziua de 1 martie .

Serii simbolice: alb-roșu-argint/aur; alb-negru-argint/aur; mărțișor-pom fr

uctifer; mărțișor-arbuști cu flori albe; mărțișor-trandafir; mărțișor-cocostârc.

HOW IT S MADE:

Hand-Made by Horatiu Silviu Ilea

Image Ileana Radulescu.Photography

Credit Etnotique

19 februarie 2018

Mastile de Cuci si Cucoaice

,,Indicațiile istorice par a plasa măștile-costume antropomorfe de cuci înainte de era noastră și a le lega de unele rituri primitive agro-pastorale.

În ansamblul lor jocul cucilor se prezintă ca un scenariu mitico-ritual, avînd drept scenă satul întreg, iar drept text literar un episod de viață agro-pastorale a comunității sătești, care se desfășoară în trei părți: prima parte în dimineața de lăsatul secului, când alaiuri de cucoaice cu zurgălăi la picioare, la brâu și cruciș pe piept, cutreieră satele simulând bătaia tradițională cu chiuliciul; partea a doua în după masa aceleași zile cînd începe o piesetă în care personajul principal este ,, bunica cucilor,, în jurul căreia se strîng : miri și mirese, plugari,ciobani,jandarmi etc spre a merge într-o mascaradă zgomotoasă în mijlocul satului unde se trag trezi brazde simbolice în cerc, udînd cu vin pe unul din ei și învoindu-l apoi; și partea a treia în seara aceleași zile, cînd înaninte de a se însera își scot măștile cu un anumit ceremonial, rupându-le de pe cap, trîntindu-le de pămînt, strigînd:

Să piară cu tine

tot ce-i rău în mine

și să fiu luminat

cum am fost înturnat.

după cum urmează hora satului și un fel de retragere cu torțe.

În acest joc, cele mai impresionante măști prin complexitatea și grandiozitatea lor sunt măștile de cuci, numite și chipuri. Chipurile, ca măști-costume, au partea superioară alcătuită dintr-o mască montantă, iar partea medie și inferioară dintr-un costum adecvat măștii. La înfățișare, masca chip seamănă cu o sorcovă imensă, compusă dintr-o inflorescență artificială. E masivă, greoaie și complicată. În general, un chip este compus din trei elemente: o parte supramontantă sau podoabă de cap, o parte facială sau obrăzarul prevăzut în spate cu o coamă lungă de panglici și o parte subfacială sau barbă. Podoaba montantă în formă de sorcovă poate fi semisferică, cilindrică sau conică. În construcția ei intră ca suport un schelet de lemn sau sîrmă, numit tîrn care nu este altceva decît rezultatul împodobirii excesive a cornelor măștii într-unul antropomorfic.

Obrăzarul e prins de tîrn printr-un suport de lemn, care pentru a căpăta stabilitate și echilibru se fixează pe umerii jucătorului. Ceea ce frapează la mască e nasul lung, cu ciucuri sau clopoței în vîrf, care e legat de tîrn printr-un lănțișor.

Importante în masca-costum de chip, și în alte măști populare de pe teritoriul țării noastre sunt : coarnele, oglinzile și barba. Fiecare din aceste elemente accesorii ale măștii erau înainte vreme constitutive , deoarece îndeplineau un rol simbolic în economia magică a măștii.

Astăzi toate aceste elemente și-au pierdut semnificația inițială, păstrâns numai aspectul lor decorativ.”

Text : Mastile Populare -Romulus Vulcanescu

Photo Credit Ileana Radulescu.Photography

5 ianuarie 2018

Boboteaza

A doua din ciclul celor trei zile de mare sărbătoare ale noului an, Boboteaza este în primul rând o sărbătoare creștină, dar care iese în evidență prin referirea constantă la păgânismul perioadei din care face parte. Reprezintă și ea momentul încheierii sărbătorilor de iarnă, mai bine zis, lustrația prin apă, purificarea generală ce urmează în urma alungării tuturor foțelor ostile, malefice, care și-au făcut de cap în perioada sărbătorilor de iarnă. De aceea, se spune, acesta este momentul când dispar de pe fața pământului( temporar), diavolii,strigoii, asociați uneori cu dezlănțuirile furtunoase ale viscolelor iernii, marcând o trecere timidă către celălalt anotimp.

Își fac simțită prezența binefăcătoare lupii ( care numai până la Bobotează pot să facă rău oamenilor), apărând de astă dată ca instrumente punitive divine, îndreptate împotriva demonilor sau a oamenilor. Într-un fel, putem spune că intrăm neoficial în noul sezon al Lupului, a cărui prezență se va face în curând simțită din ce în ce mai pregnant, în timpul Filipilor de iarnă. Valențele purificatoare ale apei sfințite în această zi se extind și asupra gospodăriei: apa de râu, agheasma etc. Poate alunga moroii, puricii, șerpii, lupii, bolile, dar poate stimula recoltele. În această zi, ca și în celelalte sărbători mari ale calendarului popular, sunt concentrate la scară mică toate aspectele semnificative ale vieții țăranului, în care cuvintele-cheie erau a stimula și a proteja. Iordănitul reprezintă varianta instituționalizată a acestor practici de popițiere, care nu se limitează doar la un simplu colind adresat celor ce poartă numele sfântului, ci tuturor membrilor conunității, care primesc astfel partea cuvenită de protecție sau de binecuvântare.

Un alt aspect important al acestei sărbători, bazat pe aceeași imagine, de hotar, graniță temporală între două anotimpuri ( deschiderea cerurilor),este susținut de numeroase credințe populare din domeniul meteorologiei: previziunile se bazează tocmai pe existența acestui moment de cotitură, pe întoarcerea către anotimpul călduros.

Tradiții

Se trag focuri de pușcă și de pistoale, la biserică, când ies preoții cu crucea spre a face agheasmă, zicând că picioarele Mântuitorului au fost pe acea lespede ce se află în apa Iordanului, pe care era făcut zapisul de greșeala lui Adam.Și când a călcat Mântuitorul pe ea, a pocnit și a huit, cum huiesc puștile acum la noi. Strigoii numai până la Bobotează umblă. Atunci când preotul strigă chiraleisa!, toate răutățile : lupi, strigoi, draci, toate pier și e anul curat pănă la Sfântul Andrei. Se crede că lupii dau asupra oamenilor numai până la Bobotează, de atunci însă încep să nu mai fie periculoși pentru oameni. Din momentul când au sfințit preoții apa, toate apele, atât cele curgătoare, cât și cele stătătoare, atât izvoarele cât și fântânile rămân sfințite, după unii, în decurs de două săptămâni, după alții, chiar șase săptămâni.

La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp până ce trece sfințirea apelor. Și nimeni nu-i vede, afară de lupi, care se iau după dânșii și, unde-i ajung, acolo le și varsă mațele. Din cauza aceasta nu e bine să se lase în ziua de Bobotează cămăși și mai ales rufe întinse peste gard, căci se crede că, atunci când se împușcă, în decursul sfințirii, din puști, precum și când strigă oamenii după sfințirea apei chiraleisa, atunci Ucigă-l-Crucea fuge și se ascunde sub dânsele.

Mai înainte vreme, când se muia crucile, se făcea copcă pe gârlă, ca și azi, și mergea Vodă cu alai la marginea Dâmboviței, cum merge și astăzi. După ce muia crucea, o lăsa în gârlă și doi sau mai mulți oameni se aruncau după dânsa. Cine o prinde, acela căpăta bacșiș bun de la Vodă. Astăzi nu se mai aruncă nimeni în apă după cruce. Cei ce se aruncau erau din cei bolnăvicioși cari tot piroteau pe picioare. După ce se aruncau, se făceau sănătoși tun.

Colindul cu Iordanul-Iordănitul

Încă din seara de 6 spre 7 Ianuarie se strâng mai mulți inși la o cârciumă și acolo mănâncă și petrec seara. Unul din tineri, și anume capul, care pe alocuri poartă numele de popă, duce căldărușa cu agheasmă, în care-și strâng banii, iar ajutoarele căpăteniei poartă unul pămătuful sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni, și un altul poartă o țepușă de lemn, pe care au a strânge carne. Astfel umblă ei apoi noaptea sau dimineața prin sate cântând Iordanul, adică același cuvinte pe care le cântă și preotul în ajunul Bobotezei. Intrând în casă, iordănitorii iordănesc, adică stropesc, mai întâi pe toți membrii familiei, cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a rândul în brațe, îi ridică în sus de trei ori. În unele locuri stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el. Luptându-te cu iordănitorii de întărești, dobândești putere, căci luptătorul iordănitor în timpul luptei este ajutat de Sf. Ioan și acesta dă în urmă putere și celui care s-a luptat cu iordănitorii.

Încurcarea cailor

De la biserică, alegându-se cei mai buni cai, ies la marginea satului și se iau la întrecere. În felul acesta își cunosc și caii de fugaci sau leneși. În Mehedinți, de Bobotează odinioară se încurcau caii. Câțiva tineri călare, având în mână un steag, mergeau pe la casele oamenilor, botezând steagul cu apa din fântână. După ce stropesc casa cu apă și aruncă tămâie pe acoperiș rostesc o urare de belșug și prosperitate. În Mehedinți, sătenii vin călare la preot, care, după ce sfințește apa din fântână, botează cu busuiocul atât oamenii, cât și caii, frumos împodobiți. Se face apoi o paradă prin tot satul. Noaptea copiii merg cu iordănitul, trecând din casă-n casă, cu găleți de apă și busuioc, pentru a stropi gazda, care-i răsplătește cu monezi aruncate în găleată.

Ardeasca

În unele părți ale Bucovinei era mai înainte datină ca tineretul să ia, după ce s-a sfințit apa la Iordan, câte un tăciune aprins din focul ce a fost făcut pentru aprinderea săcalușelor și să se întoarcă cu tăciunii aceștia într-un loc mai deschis și acolo, punând iarăși tăciunii la un loc, și mai punând încă paie și frunze uscate peste dânșii, făceau un foc mare. După aceasta, înconjurându-l din toate părțile,prindeau a juca în jurul lui. Iar când focul prindea a se potoli, atunci începea care dincotro a sări peste dânsul. Facerea focului acestuia, precum și jocul dimprejurul lui se numeau Ardeasca.

Sursă Antoaneta Olteanu Calendarele Poporului Român/ Editura Paideia 2000

30 decembrie 2017

Jocul Caprei / Masca de Capra

,,Mitologia creștină a preluat și remodelat profilul demonologic al caprei și al țapului. Din făpturi demonice ce promovau fecunditatea și fertilitatea au devenit animale diavolești care întrupează desfrâul, piaza rea, nenorocirea. Capra și țapul în travestitul lor religios devin astfel uneltele diavolului. În iconografia basmului, capra și țapul metamorfozează făpturile infernale ale acțiunii epice. Cu toată această prelucrare și remodelare demonologică în spiritul unor supersiții și credințe străvechi despre capra și țap mai persistă încă în folclorul feudal al unor popoare sud-est europene reminescențe mitice din străvechiul cult al acestor animale domestice.

La români s-a menținut multă vreme credință în virtuțile medicale ale laptelui, cărnii și pielii de capră. De asemenea, credințe legate de ritualurile funerare : capra nu se dă de pomana pentru morți;altele legate de ritualurile nupțiale, capra se dă în dar miresei; sau altele legate de ceremoniile solstițiale, capra se joacă de bun augur de Anul Nou.

Prin masca de capră înțelegem astăzi o familie de măști, adică o grupă complexă de măști și mascoide relativ deosebite în structura lor morfologică și asemănătoare în funcțiunea lor ludică. Din această grupă fac parte întâi măștile utilizate de Anul Nou în jocurile de capră, turcă, boriță,brezaie, cămilă și girafă și apoi mascoide corespunzătoare.

,,Jocul caprei” s-a complicat în perioada feudală cu alte personaje-măști secundare ca: moșul și baba, harapii, mirele și mireasa, anul nou și anul vechi , vornicul, fluierașii etc., într-o acțiune dramatică în care domină simbolic manifestările ludice. Din secolul al XIX-lea se disting mai multe feluri de jocuri de capră după structura lor mitico-rituală. Unele sunt ,, caprele mici” altele ,,caprele mari” ,,caprele bătrâne” sau ,,caprele noi”. Îndeosebi caprele mari, numite uneori și caprele bătrâne, sunt spectacole în care intră mai multe personaje-măști. Dintre aceste personaje-măști mai importante sunt cele 12 luni ale anului. Fiecărei măști i se face ,,strigarea ei” în genul strigărilor peste sat, în care intră prognosticuri metereologice amestecate cu aluzii la adresa gospodarilor care primesc pe jucători.

În jocurile de capră sau țap, măștile au fost mult timp confecționate din pieile animalelor corespunzătoare, în general tăbăcite după metoda numită ,, pe uscate” adică prin sărare și uscare la soare.Astfel măștile au menținut o parte din semnificația genuină a pieilor crude, nealterate de procesul tehnic al tăbăcirii industriale. Într-un vechi colind în care se folosea masca de capră, în Moldova, pe valea Bistriței, jucătorii urau :

Uni e capra joacă

Pământul răstoacă

Uni e tropotește

Oarzele înflorește..

În trecerea lor de la forma primitivă la forma populară, măștile costum de capră sau țap au pierdut aspectul lor străvechi real zoomorf căpătând un aspect nou abstract zoomorf. Ceea ce interesează îndeosebi la masca-costum de capră în această ipostază nouă sunt : hîrca reală cu coarne care a fost înlocuită cu un simulacru de hîrcă din lemn, îmbrăcat în piei și împodobit aparte: corpul caprei care a fost înlocuit cu un schelet drapat în țoluri vîrstate sau cu alesături și capul cu elementele lui : coarnele,urechile, gura, bărbița, care au început să fie stilizate.

La români se întâlnesc încă două variante ale măștii-costum de capră: una pentru capra antropomorfizată ,, capra în picioare” și alta pentru omul zoomorfizat în capră ,, capra pe băț” numită și ,, capra pe brînci”. Deosebirile între aceste două feluri de măști-costume nu privesc atît poziția verticală sau orizontală a caprei, adică poziția umană sau animală, cît semnificația ei simbolică pentru purtat și joc. La capra ,,în picioare” ca și șa jocurile asimilate acesteia-la turca ( în Transilvania), brezaia (în Muntenia ), girafa ( în Moldova) și cămila ( în Muntenia), costumul antropomorfic a realizat dintr-un țol vîrstat, închis sub picioarele jucătorului cu niște șalvari; la capra în băț costumul zoomorfic e realizat dintr-un țol cu alesături, deschis jos ca o fustă sau tras pe picioare ca niște pantaloni. Capetele de capră în băț pot fi nearticulate și atunci tactul se obține prin bătălie bețelor ce țin loc de picioare. Caprele în picioare au în schimb capul articulat.Maxilarul superior este mobil spre a putea fi izbit de maxilarul superior care este fix, pentru a țăcăni sau clămpănii, în ritmul jocului acompaniat de tobe sau fluier. Din cauza acestei clănțăniri, masca-costum zoomorfă de capră s-a numit și masca de clanță sau simplu : clanță.

Partea esențială a măștilor-costume de capră este capul. Botul e realizat din piele de căprioară sălbatică, prevăzut uneori cu dinți de aramă, închipuind o ,,gură de aur” .Pe cap sunt prinse urechi de iepure și fixate coarne de căprior sau simulacre de coarne, din lemn. Întreaga măiestrie artistică a creatorului măștii sau mascagiului constă în alcătuirea și împodobirea coarnelor despre care colindul popular menționeazaă:

Hai ța, ța, căpriță ta,

Hai ța, ța, căprița mea.

De la munte te-am adus

Cu cercei și cu hurmuz,

Cu canafi și lipurici

și cu coarne de panglici.

,,Herbul măștii” de capră în Podișul Moldovei este alcătuit uneori chiar din coarne de cerb. În herbul caprei creatorul popular pune tot ce are mai de preț din arsenalul podoabelor femeiești: oglinjoare rotunde, hurmeze multicolore, beteală de argint și panglicuțe roșii cu zurgălăi, țesînd un păienjeniș fin, care în salturile jocului și în ritmicitatea țăcănitului sau a clămănitului produc efecte de lumină și smulg privitorilor iluzia unei făpturi de basm. În această împodobire supravițuiesc străvechi tradiții animaliere din epica pastorală, simboluri ale stelelor-animale atît de plastic redate de unele balade.

Costumele caprei în picioare și al caprei în băț diferă prin structura lor morfologică și somptuozitatea lor decorativă. Deoarece costumul caprei în picioare reprezintă mersul afrontat al animalului, ridicat în două picioare, este în general realizat dintr-o țesătură fină ce înfășoară cilindric corpul jucătorului. Pe el atârnă nenumărate panglici și zurgălăi.Coctumul ,, caprei în băț” deoarece reprezintă poziția patrupedă a caprei în mers normal,este realizat dintr-o țesătură groasă care drapează corpul. Pe axa spinării, saltă o curea bătută cu ținte de aramă, de care spînzură panglici roșii cu clopoței prinși în coadă, șiruri de mărgele și beteală, prisnei și ciucuri multicolori.

În confecționarea măștii-costum de capră astăzi contează pentru sătean,materialul de bază. El imprimă măștii deseori o factură artistică aparte și un nume nou. Când masca-costum este alcătuită din stuf se numește capră de stuf, când este alcătuită din hârtie de numește capră de hârtie.

Sursa text : Romulus Vulcănescu-Măștile Populare,București 1970

Sură foto : Romulus Vulcănescu-Măștile Populare,București 1970

1 2 3 4 ›»