In satul Cuciulata din judetul Brasov traditiile au invins timpul si reusesc sa ofere locului un aer autentic prin traditia incondeiatului oualor in fiecare an inainte de sfintele sarbatori de Pasti.Incepand cu saptamana mare, in special Joia si Vinerea, femeile din sat încristesc si înrosesc oua. Batranii spuneau ,, Daca incristiti si inrositi ouale in Vinerea Mare, nu se vor strica tot anul.’’
Lichiu/Lipchiu, până acum cateva zile nici nu auzisem de desertul acesta tradițional din Transilvania. Dorindu-mi să filmez o rețetă pentru Paște am acceptat invitatia lui Gabi de a merge in Mateiaș și de a găti împreuna cu femeile din sat savurosul desert.
La început mi-a fost dificl sa înteleg dar pe parcursul procesului mi-am dat seama de anumite lucruri,cel mai important fiind aluatul, asemanator cozonacului și că secretul stă în coacerea pe vatra a acestuia. Daca nu ati înțeles rețeta, o găsiți mai jos și ..-Da, femeile din sat nu gătesc cu căntarul de gramaj lângă ele, ci din ,, ochi,, și experientă.
Primăvara vine pe o rază de soare şi vă intră în casă de 1 martie. Poporul român sărbătoreşte venirea acestui anotimp cu obiceiul mărţişorului, care variază în funcţie de fiecare zonă a ţării.
În trecut se obişnuia ca părinţii să lege de 1 martie câte o monedă de gâtul fetelor sau de mâna copiilor, pentru ca ei să aibă noroc tot anul, să fie sănătoşi şi curaţi asemenea argintului, iar vara să fie feriţi de friguri. În general era vorba de o monedă de argint legată de un doua fire împletite, unul alb şi unul roşu. Acest obicei se făcea înainte de răsăritul soarelui.
Când era lună plină bănuţul se scotea de la gât, iar cu el se cumpăra caş dulce şi vin roşu. Aceste două produse nu erau alese întâmplător, ci pentru că se dorea ca fetele să fie albe asemenea caşului şi rumene în obraji ca vinul.
Mamele care agăţau mărţişorul în pieptul sau la încheietura copilului trebuiau sa nu fie văzute de femeile însărcinate ori pruncul care urma să se nască urma să aibe un semn pe faţă.
În zona Moldovei se obişnuia ca fetele să poarte aceasta monedă douăsprezece zile. Când mărţişorul a început să fie confecţionat ca un dar distinct ele erau cele care îl dăruiau băieţilor.
În preajma zilei de 24 Februarie, oamenii țineau pe vremuri obiceiul Dragobetului( Ziua Îndrăgostiților, Cap de Primăvară, Logodnicul Păsărilor). Sărbătoarea marca începutul anului agricol, ieșirea din iarnă și începerea perioadei fertile. În multe zone din țară, obiceiul Dragobetului ilustrează aceeași preocupare pentru integrarea în ordinea firească a satului. Îmbrăcați în cele mai bune haine, fetele si flăcăii mergeau în pădurea din apropierea satului, culegeau flori și cântau. Plantele și florile culese erau folosite de tinerele fete la diverse farmace de dragoste.În unele locuri, fetele adunau zăpada rămasă la marginea pădurii sau pe fragi, o topeau și își spalau fața cu ea. Zăpada ,, zânelor” le făcea mai frumoase și mai drăgăstoase.
În credința populara, o fată nesărutată rămânea nemăritată în anul respectiv, de aceea, în jurul prânzului, dupa culegerea florilor din pădure, începea ,,zburătoritul”. Coborând spre sat în fugă și urmărite de băieți, fetele se lăsau sărutate de băiatul plăcut. Dacă flăcaul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul reprezenta logodna celor doi, astfel cei din sat își dădeau seama la ce nunți vor participa în toamna acelui an. De aici a luat naștere și strigătura ,, Dragobetele sărută fetele!”
Omniprezența simbolului apei în obiceiurile românilor aduce în prim plan diverse rânduieli zonale de o reală importanță. Probabil cel mai întâlnit obicei este cel de sfințire a apelor, atunci când preotul însoțit de săteni mergea în apropierea râurilor pentru Slujba de Bobotează.
În zona Rupea sătencele acordau o importanță aparte slujbei, gătindu-se cu haine groase pentru a face față frigului de afară. Gerul Bobotezei nu le ținea însă departe de dorința expunerii celor mai frumoase mătăsuri.Materiale noi ce se voiau a fi scoase în evidență în primele zile din an, din ele erau confecționate diverse piese de port. Șurțurile brodate cu flori și cârpele de cap reprezintă un bun exemplu de măiestrie pentru confecționarea pieselor din mătase.
Boboteaza, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, în spaţiul românesc este o zi dedicată purificării apelor de forţele malefice. În anumite zone se colindă, dar se fac şi se desfac farmecele şi descântecele, se fac vrăji de aflare a ursitei, se soroceşte vremea şi belşugul holdelor în noul an, se deschid cerurile pentru cei curaţi la suflet, iar această zi e cea în care animalele vorbesc. În Ajunul Bobotezei, fetele „pun busuioc în gard şi a căreia va fi dimineaţa cu brumă, aceea va lua bărbat bogat, iar dacă nu va fi cu brumă, va lua sărac sau dacă fata doreşte să se mărite cu un anumit flăcău, ea pune busuioc pe ghizdele fântânii şi se gândeşte la el. Dacă busuiocul va fi dimineaţă cu brumă, îl va lua.
Oamenii credeau că „cine spre ziua de Bobotează stă de priveghiu noaptea, vede cerurile deschizându-se şi ori ce ar cere i se dă de Dumnezeu”. De obicei, la sărbătorile mari „ard comorile; cine pândeşte atunci poate găsi bani mulţi. Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopţii, sunt comori răle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopţii până în zori de ziuă, sunt curate şi halal de cel ce le găseşte, că are cu ce trăi în tihnă”.
După sfinţirea apei, preoteasa leagă la crucea din mâna popii un fuior frumos, pregătit pentru această zi, având credinţa că „din acest fuior se va lucra în rai un voloc (mrejă), cu care Maica Precista, la a doua Înviere, va veni să le pescuiască (pe sufletele păcătoase – n.s.) din iad”. Această credinţă era răspândită în toată Moldova, femeile crezând că va fi aruncat volocul doar de trei ori, de aceea fiecare femeie atunci când vine preotul cu Botezul „îi lega la cruce o bucată dintr-un caer, sau în lipsă o jirghiuţă de aţă”. Prin stropirea cu agheasmă se alunga necuratul din fiecare casă, iar ca pomii să fie roditori oamenii păstrau apă sfinţită şi colivă cu care îi ung şi-i stropesc.
Pe lângă ritul creştin de sfinţire a apei, stropire a credincioşilor cu agheasmă şi de aruncare a crucii în apă, poporul a performat numeroase practici de purificare a spaţiului prin stropirea sau scufundarea rituală în apa râurilor, împuşcături, strigături, aprinderea de focuri şi afumarea gospodăriilor şi a animalelor. Alimentele rituale care se împart în această zi erau coliva din grâu şi piftia. Fetele făceau „de ursită”.
Del Chiaro scrie despre ziua Botezului şi stropirea rituală cu apă sfinţită, căci în această zi se crede că toate apele sunt sfinţite. El aminteşte şi datina numită „Iordănit”: „Boboteaza, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Iordanul”. Era o zi în care aveau loc şi răzbunări personale, căci „se plătia să fie aruncat în apă adversarul”.
A doua zi după Bobotează, când se serbează Sfântul Ioan Botezătorul, Iordache Golescu prezintă obiceiul numit iordănit, când „obişnuiesc babele dă stropesc cu un pămătuf pă oameni, închipuind botezul Sfântului Ioan. Această stropitură să numeşte iordănit”. Paul de Alep şi Anton Maria del Chiaro prezintă ceremonia botezului din Ţara Românească, atunci când mitropolitul sfinţeşte un râu, din care apoi toţi locuitorii vor lua apă sfinţită. Ceremonia prezentată de Paul de Alep cuprindea următorul scenariu: „seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea, şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâiu la palatul Beiului (domnului), pe care îl stropesc fiecare la rândul seu separat, şi primesc de la el câte un frumos dar”, urmând acelaşi ceremonial, şi la Mitropolit, la boieri şi la cetăţenii mai avuţi „pentru a-i stropi”. Şi Iordache Golescu ne informează că la curtea domnească „să obişnuia iordănitul asupra domnului dă către vel armaş, pentru care ia şi daruri”. În lumea satului, Iordănitul sau Tontoroiul femeilor, este o petrecere a femeilor căsătorite, organizată în noaptea de Sf. Ion, considerată de Ion Ghinoiu drept o „reminiscenţă a manifestărilor antice dionisiace”. Fără să dea socoteală cuiva, femeile se adunau în cete la casa unei gazde cu bucate şi băutură, petrecând toată noaptea. Nevestele tinere erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual magic, care impunea udatul lor cu apă din râu sau fântână. Dacă în acea noapte le ieşea în cale vreun bărbat, acesta era luat pe sus şi dus la râu sau la fântână, fiind ameninţat cu aruncarea în apă dacă nu se răscumpărau cu o vadră de vin. Aceste manifestări sunt considerate drept o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionysos, atestat şi pe teritoriul cetăţilor antice de la Marea Neagră, când aveau loc banchete cu beţii şi dansuri frenetice. Chiar dacă originea acestui obicei s-a pierdut în timp, el apare consemnat până la sfârşitul secolului al XIX-lea în partea de sud-est a ţării în Buzău, Ialomiţa, Brăila, Tulcea şi Constanţa.
Ciclul sărbătorilor de iarnă este încheiat de Bobotează, când toate practicile se leagă de alungarea definitivă a spiritelor rele în lăcaşurile lor subpământene, de purificarea văzduhului şi a satelor, tocmai pentru a întări credinţa că noul an va fi mult mai bun decât cel care a plecat.acum este momentul în care se cere şi binecuvântarea divină pentru toate acţiunile ce vor fi întreprinse de-a lungul celor 12 luni şi de aceea în această zi preoţii umblă cu botezul pe la casele enoriaşilor şi stropesc cu apă sfinţită oamenii, vitele şi întreaga gospodărie. Perioada magică s-a sfârşit, toţi se reîntorc la grijile şi ocupaţiile cotidiene, cu o mică speranţă în suflet că sărbătorile de la anul vor fi şi mai frumoase.
Pentru a conchide, se poate remarca faptul că sărbătorile de iarnă pot furniza argumente suplimentare în susţinerea continuităţii între civilizaţia antică, păgână, şi cea creştină care i-a urmat pe teritoriul românesc. Ambele sunt unite prin caracterul agro-pastoral, prin importanţa avută de timpul agricol şi pastoral, concretizat în calendarul popular, şi ca atare de dorinţa de a îmbuna zeităţile tutelare, care şi-au trecut atribuţiile asupra unor sfinţi creştini.