Boboteaza, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, în spaţiul românesc este o zi dedicată purificării apelor de forţele malefice. În anumite zone se colindă, dar se fac şi se desfac farmecele şi descântecele, se fac vrăji de aflare a ursitei, se soroceşte vremea şi belşugul holdelor în noul an, se deschid cerurile pentru cei curaţi la suflet, iar această zi e cea în care animalele vorbesc. În Ajunul Bobotezei, fetele „pun busuioc în gard şi a căreia va fi dimineaţa cu brumă, aceea va lua bărbat bogat, iar dacă nu va fi cu brumă, va lua sărac sau dacă fata doreşte să se mărite cu un anumit flăcău, ea pune busuioc pe ghizdele fântânii şi se gândeşte la el. Dacă busuiocul va fi dimineaţă cu brumă, îl va lua.
Sursa foto:http://www.daciccool.ro/romania-mea/articole-despre-romania-mea/7286-obiceiuri-si-traditii-de-boboteaza
Oamenii credeau că „cine spre ziua de Bobotează stă de priveghiu noaptea, vede cerurile deschizându-se şi ori ce ar cere i se dă de Dumnezeu”. De obicei, la sărbătorile mari „ard comorile; cine pândeşte atunci poate găsi bani mulţi. Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopţii, sunt comori răle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopţii până în zori de ziuă, sunt curate şi halal de cel ce le găseşte, că are cu ce trăi în tihnă”.
După sfinţirea apei, preoteasa leagă la crucea din mâna popii un fuior frumos, pregătit pentru această zi, având credinţa că „din acest fuior se va lucra în rai un voloc (mrejă), cu care Maica Precista, la a doua Înviere, va veni să le pescuiască (pe sufletele păcătoase – n.s.) din iad”. Această credinţă era răspândită în toată Moldova, femeile crezând că va fi aruncat volocul doar de trei ori, de aceea fiecare femeie atunci când vine preotul cu Botezul „îi lega la cruce o bucată dintr-un caer, sau în lipsă o jirghiuţă de aţă”. Prin stropirea cu agheasmă se alunga necuratul din fiecare casă, iar ca pomii să fie roditori oamenii păstrau apă sfinţită şi colivă cu care îi ung şi-i stropesc.
Sursa foto:http://www.istorie-pe-scurt.ro/obiceiuri-si-traditii-de-ajunul-craciunului/
Pe lângă ritul creştin de sfinţire a apei, stropire a credincioşilor cu agheasmă şi de aruncare a crucii în apă, poporul a performat numeroase practici de purificare a spaţiului prin stropirea sau scufundarea rituală în apa râurilor, împuşcături, strigături, aprinderea de focuri şi afumarea gospodăriilor şi a animalelor. Alimentele rituale care se împart în această zi erau coliva din grâu şi piftia. Fetele făceau „de ursită”.
Del Chiaro scrie despre ziua Botezului şi stropirea rituală cu apă sfinţită, căci în această zi se crede că toate apele sunt sfinţite. El aminteşte şi datina numită „Iordănit”: „Boboteaza, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Iordanul”. Era o zi în care aveau loc şi răzbunări personale, căci „se plătia să fie aruncat în apă adversarul”.
A doua zi după Bobotează, când se serbează Sfântul Ioan Botezătorul, Iordache Golescu prezintă obiceiul numit iordănit, când „obişnuiesc babele dă stropesc cu un pămătuf pă oameni, închipuind botezul Sfântului Ioan. Această stropitură să numeşte iordănit”. Paul de Alep şi Anton Maria del Chiaro prezintă ceremonia botezului din Ţara Românească, atunci când mitropolitul sfinţeşte un râu, din care apoi toţi locuitorii vor lua apă sfinţită. Ceremonia prezentată de Paul de Alep cuprindea următorul scenariu: „seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea, şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâiu la palatul Beiului (domnului), pe care îl stropesc fiecare la rândul seu separat, şi primesc de la el câte un frumos dar”, urmând acelaşi ceremonial, şi la Mitropolit, la boieri şi la cetăţenii mai avuţi „pentru a-i stropi”. Şi Iordache Golescu ne informează că la curtea domnească „să obişnuia iordănitul asupra domnului dă către vel armaş, pentru care ia şi daruri”. În lumea satului, Iordănitul sau Tontoroiul femeilor, este o petrecere a femeilor căsătorite, organizată în noaptea de Sf. Ion, considerată de Ion Ghinoiu drept o „reminiscenţă a manifestărilor antice dionisiace”. Fără să dea socoteală cuiva, femeile se adunau în cete la casa unei gazde cu bucate şi băutură, petrecând toată noaptea. Nevestele tinere erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual magic, care impunea udatul lor cu apă din râu sau fântână. Dacă în acea noapte le ieşea în cale vreun bărbat, acesta era luat pe sus şi dus la râu sau la fântână, fiind ameninţat cu aruncarea în apă dacă nu se răscumpărau cu o vadră de vin. Aceste manifestări sunt considerate drept o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionysos, atestat şi pe teritoriul cetăţilor antice de la Marea Neagră, când aveau loc banchete cu beţii şi dansuri frenetice. Chiar dacă originea acestui obicei s-a pierdut în timp, el apare consemnat până la sfârşitul secolului al XIX-lea în partea de sud-est a ţării în Buzău, Ialomiţa, Brăila, Tulcea şi Constanţa.
Sursa foto:http://metropotam.ro/La-zi/Boboteaza-in-traditii-art5948229111/
Ciclul sărbătorilor de iarnă este încheiat de Bobotează, când toate practicile se leagă de alungarea definitivă a spiritelor rele în lăcaşurile lor subpământene, de purificarea văzduhului şi a satelor, tocmai pentru a întări credinţa că noul an va fi mult mai bun decât cel care a plecat.acum este momentul în care se cere şi binecuvântarea divină pentru toate acţiunile ce vor fi întreprinse de-a lungul celor 12 luni şi de aceea în această zi preoţii umblă cu botezul pe la casele enoriaşilor şi stropesc cu apă sfinţită oamenii, vitele şi întreaga gospodărie. Perioada magică s-a sfârşit, toţi se reîntorc la grijile şi ocupaţiile cotidiene, cu o mică speranţă în suflet că sărbătorile de la anul vor fi şi mai frumoase.
Pentru a conchide, se poate remarca faptul că sărbătorile de iarnă pot furniza argumente suplimentare în susţinerea continuităţii între civilizaţia antică, păgână, şi cea creştină care i-a urmat pe teritoriul românesc. Ambele sunt unite prin caracterul agro-pastoral, prin importanţa avută de timpul agricol şi pastoral, concretizat în calendarul popular, şi ca atare de dorinţa de a îmbuna zeităţile tutelare, care şi-au trecut atribuţiile asupra unor sfinţi creştini.
