Ajunul este sărbătoarea de sfârșit de an patronată de Moș Ajun, stăpânul timpului, ipostazierea anului ce pleacă, dar și deținătorului puterii anului ce vine. Sub influența creștinismului a decăzut ca importanță o dată cu apatiția lui Moș Crăciun, care, de altfel, este identificat mai mult cu sărbătoarea religioasă. Moș Ajun dispune de bogății specifice mediului agricol, cu care îi dăruiește atât pe copii, acum cu funcția de colindători, cât și pe cei mari, prin intermediul practicilor simbolice ale Semănatului.
Traditii
Este îndeosebește cunoscut că poporul nostru, în mintea lui, a personificat zilele săptămânii, cum Sfânta Luni,Sfânta Vineri etc, ba chiar și subîmpărțirile zilei și nopții, cum Miazănoaptea, Zorilă, Negrilă și Murgilă, cari sunt ființe reale pentru popor, cu oarecare puteri. Tot așa a făcit din zilele însemnate, Ajunul și Crăciunul, două persoane, Moș Ajun și Moș Crăciun. Ei sunt moși, fiindcă s-arată totdeauna cu bărbile albe de zăpadă, și apoi sunt și bătrâni-bătrâni, nevoie mare! Căci sunt vremuri uitate, din veacuri mult apuse, sunt de când lumea și lumina. Moș Ajun și Moș Crăciun sunt doi moși cari se aseamănă unul cu altul ca doi frați gemeni, ca două picături de apă,amândoi bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase și albe ca zăăada, amândoi sunt buni și darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspânind veselia în juru-le, prin darurile bogate și îmbelșugate ce fac cu osebire copiilor, pe care scot totdeauna din marile și în veci plinele lor trăiști.
Moș Ajun dăruiește din marea și bogata lui traistă nuci, pere, covrigi,colaci,colindeți, plăcinți, bomboane și alte dulcețuri. Iară Moș Crăciun le aduce haine, încălțăminte, jucării, cârnați, cartaboașe și șorici de purcel.
Noaptea nu-i este nimănui îngăduit să doarmă prin fân sau pe paie în grajdul vitelor, căci în acea noapte boii vorbesc între dânșii despre domnul Hristos care s-a născut între ei și pe care dânșii l-au încălzit cu suflarea lor. O dată cu boii, se crede că vorbesc și celelalte vite, destăinuind între altele și locurile unde se află comorile ascunse în pământ, care ard în această noapte. Nu-i bine să-i asculți, căci te pândesc multe primejdii.
Obiceiuri
La toate ajunurile de sărbătorilor de Iarnă se pun pe masă două pâini, sare,pește, grâu și un pahar cu apă și se crede că noaptea vin familianții morți și mănâncă din acele bucate. La ajunul Crăciunului nu se pune rachiul pe masă, nici se bea, fiind el inventat de diavol, carele apoi își bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor. În ziua de Ajun, când ieși afară întâi de dimineață, la înapoiere este obiceiul să iei câteba surcele în mână i când intri înăuntru, să zici, împrăștiind una câte una surcelele prin casă:
Bună dimineața lu Ajun,
Că-i mai bună a lu Crăciun!
Pui, vaci,oi, purcei…
Sănătate, bogătate,
Că-i mai bună decât toate!
Așa zici și când te duci într-altă casă.
În ajunul Crăciunului e bine să mănânci pește, dacă vrei să nu te scuture frigurile peste an. În ziua de ajunul Crăciunului se mătură casa, ca să nu fie juvini tot anul. În ajunurile Crăciunului și Bobotezei dis-de-dimineață, femeile strând cenușa din vatră, până a nu mânca nimic, și gunoiul de prin casă, și primăvara, când fac straturile, presură cenușă amestecată cu gunoi zicând ,,Cum n-am mâncat eu diminețile ajunurilor,așa să nu mănânce nici o lighioaie roadele.”
Dacă în ajunurile Crăciunului și Bobotezei intră mai întâi un bărbat în casa cuiva, apoi vacile aceluia vor fi bouți, dacă intră mai întâi o femeie, atunci vacile vor făta vițele. Spre Crăciun, se pun din toate din toate mâncările într-o strachină pe prispă,sub fereastră, dar să nu guști din mâncare,căci noaptea vine ursitul și gustă și atunci îl vezi pe fereastră. În ziua de ajunul Crăciunului se taie câte un măr și dacă mărul e vermănos, atunci cel ce a tăiat mărul are să fie bolnăvicios tot anul, iar dacă e putred atunci are să moară.
Hainele din blană ocupă un loc deosebit de important în componența și structura costumului popular. Purtate atât de bărbați cât și de femei, în special în anotimpurile reci, aceste haine sunt cunoscute în toate regiunile țării noastre. Hainele de piele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu mediul înconjurător, îndeosebi cel climatic, principala lor funcție fiind aceea de a proteja corpul în zilele friguroase de iarnă și de toamnă. Cu timpul, dezvoltându-se și sub aspectul formei (varietatea de croi ) și îmbogățindu-se din punct de vedere ornamental, ele au devenit apanajul celor înstăriți. Numai gospodarii de frunte, care aveau multe oi, își puteau împodobi culmea –unde, după obiceiul locului, se țin hainele în camera curată – cu diferite forme de cojoace, care de care mai frumoase. Hainele de piele și-au dezvoltat totodată și funcția de haine de sărbătoare, constituind piese de fală, când se ieșea la horă sau când se cununa.
În structura lor, hainele de piele prezintă o mare diversitate. De la pieptarele mici și până la cojoacele mari ciobănești, șube, variază nu numai proporțiile lor, ci însăși croiala. Deseori, din motive obiective, linia croiului nu este respectată, întrucât forma materialului, dictează apariția unor cusături uneori cu totul neașteptate și care deseori dăunează armoniei ansamblului. Totuși cojocarii caută să remedieze deficiențele materialului – căci nu întotdeauna dimensiunile unei piese corespund suprafeței necesare – creând din aceste accidente, elemente impus structurale, elemente de decor. De asemenea și întărirea prin dublare, a diverselor porțiuni mai expuse, pentru a le feri de uzură, se face simetric, la coate, umeri, în jurul mânecilor, unde prin însăși mișcarea obișnuită a brațelor, piesa este mai solicitată.
De veche tradiție, specifice zonei sunt pieptarele și cojoacele, înțelegând prin pieptare toată seria de haine din piele, fără mâneci, chiar atunci când acestea depășesc nivelul bustului și acoperă tot torsul. Pentru confecționarea hainelor din piele, principala materie primă este blana de oaie și de miel, acestea fiind prelucrate în cadrul fiecărei gospodării, dar și la târg la dubălării.
De fapt fiecare gospodar și gospodină, ca de altfel și ciobanii, știau să-și dubească singuri pieile de oaie, mile, vulpe, jder, dihor, căprioară. Tehnica era simplă :se fierbea slatină(apă sărată de izvor )și se turna într-un vas spre a se răci. Apoi se punea uruială de ovăz cernută și puțină miezură de grâu, adică tărâțe de grâu de al doilea, amestecându-se mereu. Cu această dubală se ung pieile întinse pe jos, care apoi se împăturesc. Stau așa trei zile și apoi se pun la uscat, după care se curăță bine. Tudor Pamfile, mai semnala un alt sistem practicat în munții Bucovinei, cu o dubală din zăr sărat.
Confecționarea propriu-zisă a hainelor însă, cere specializare, de aceea, încă din timpuri străvechi ea a constituit specializarea unor meșteri specializați. Croirea și coaserea pieilor, ornamentarea lor, cer pricepere, îndemânare, unelte speciale. Chiar dacă alte categorii de piese din piele – de exemplu opincile – se făceau de obicei în cadrul gospodăriei, confecționarea hainelor de piele este, de foarte multă vreme, prezentă ca meșteșug.
În afară de pieile de oaie, care constituie materialul de bază, se folosesc și alte piei, divers prelucrate, și anume :meșina sau erha (piele de capră ) pentru aplicații, piei și blănuri de calitate superioară, de jder, dihor, miel negru, ied de căprioară. Ca o evolutie tehnică considerăm folosirea primului țesut- fâșie de material care imită blana de miel. Țesutul primului era o specializare, nu orice gospodină știa să-l facă, existând câte o țesătoare de prim pentru mai multe comune- în Ocolul Câmpulungului existau 3 astfel de țesătoare (Parasca Istrate – Vama, Maria Mierâlă –Câmpulung, Ileana Prindii- Moldovița pe Pârăul Damacușa). Alte materiale folosite la coaserea și împodobirea hainelor din piele erau firele de bumbac, lâna, chiar și fâșiuțe mici din piele, firul metalic, mărgelele.
În costumul din Bucovina, sunt incluse aproape toate formele de cojoace și pieptare cunoscute în țara noastră. Le vom prezenta în ordinea în care ele determină specificul regional al costumului. Caci trebuie spus de la început că, mai mult ca oricare piesă de port, haina din piele este cea care determină și permite zonarea cartografică a costumului popular din această regiune.
De veche tradiție în această regiune nu sunt pieptarele cu clini – care apar foarte rar în portul bătrânesc doar la Izvoarele Sucevei, Breaza, Benia, Argel– ci pietarele lungi (lipsite de clini, drepte ). Bondița lungă, făcea parte din tipologia cojoacelor fără mâneci, era lung până la genunchi, şi răscroit la umăr pentru a se vedea ornamentele cămășii peste care se purta. Boanda lungă era croită din 3 piei mari de oaie, una pentru spate și două pentru „dinainți”. Era tivită cu blană neagră de miel sau pentru cei mai înstăriți cu blană de dihor (blana de dihor fiind una din caracteristicile acestei zone). Ceea ce caracterizează aceste piese este deschizătura largă a mânecii, având în secțiune circa 40 centimetri și răscroiala de circa 10 centimetri. Acest gen de bondiță a fost purtat în toate satele ocolului, disparând total din costumul tradițional cam la jumătatea secolului al XX-lea, fiind înlocuit total de bonzile scurte care nu depășeau talia. Putem stabili evoluția ei abia din secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondița lungă cu clini, ornamentată cu „prim de miel”. Prima atestare a bondiței lungi cu dihor, datează din 1848, ea aparținea lui Dumitru Ursu a Filaret, din satul Deluț- Fundu –Moldovei. Urmașii săi afirmau ca „era cea mai strașnică boandă pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea”. La sfârșitul secolului al XIX-lea apare bondița scurtă, cu primul mai lat. Aceste două tipuri de bonzi coexistă, cele scurte fiind purtate în general de tineri, iar cele lungi era folosite îndeosebi de bătrâni.
Apariția blănii de jder şi de dihor în împodobirea bonzilor, este neclară, am putea considera că vine din vechile practici ale boierilor și domnitorilor de a-și împodobi hainele cu blănuri scumpe. O informație inedită găsim în culegerea de datini și credințe întocmită de Elena Niculiță – Voronca, care în prezentarea costumului vechi boieresc menționează despre „peștimane și cațaveici de satin cu dihor, pe deasupra și pe din lături”.
Pieptarele cu poale, purtat până într-o anumită perioadă, atât de bărbați cât și de femei, era întâlnit în portul românilor și huțulilor din satele din nordul regiunii, la începutul secolului al XX-lea. Acest pieptar cu poale sau cu clini, era purtat după 1920 exclusiv de bărbați, spre deosebire de cel de Bilca la care poalele sunt mai scurte, și clinii mult mai încrețiți, acest gen de pieptar era mult mai lung, ajungând uneori până la pulpa piciorului, era făcut din 7 piei de oaie . Croiul acestuia era mult mai degajat, clinii fiind mult mai largi și lipsiți de crețuri.
Tot de veche tradiție, sunt si cheptarele înfundate, purtate până în primul deceniu al secolului XX și de femei și de bărbați, femeile părăsind această piesă în favoarea bonzilor scurte. Aceste pieptare nu aveau despicătura in față, ci aveau sub umarul stâng si pe umarul stâng „cheutorile”, având pe piept unul sau două buzunare. Acestea erau garnisite cu blană de miel, sau cu blană de jder sau dihor, cele din urmă fiind rezervare celor înstăriți.
Înlocuirea vechilor pieptare lungi, evazate, dăunează ansamblului compozițional, aproape sculptural al costumului. În raport cu mediul climatic, pieptarul putea fi remarcat în plină vară însoțind costumul femeiesc – mai ales la bătrâne – nelipsit la ocaziile festive, ca un element de fală, prestigiu, bogăție.
Bondițele scurte, apar la începutul secolului XX, fiind mult mai ușor de purtat și mai putin costisitoare în ceea ce priveşte materialul folosit pentru realizarea lor . Bondiţa devine după Primul Război Mondial, piesa reprezentativă a costumului zonei, fiind purtată în toate anotimpurile, inclusiv iarna, pe sub suman și cojoc. Este un argument în plus care pledează pentru declararea formei ei performante – bondița cu dihor – ca marcă etnică a zonei Câmpulung Moldovenesc.
Începutul secolului al XX-lea introduce în modă, “primul” țesut, care a coexistat alături de primul de miel și cel de dihor, acesta din urmă devenind din ce în ce mai lat. Primul țesut era de două feluri, țesut din lână și țesut din mătase. În această perioadă apare și decorarea brâielor cu mărgele, pentru ca, după 1950 să se impună din ce în ce mai mult primul din dihor, alături de brâiele bătute și de largi benzi de ierhă împodobite cu un bogat decor geometric realizat din mătase și mărgele. Gama cromatică a ornamentelor aplicate cuprinde nuanțe închise, dar și marouri și naunțe de galben auriu.
De obicei fâșiile de “ierhă”, brodate cu mărgele nu erau realizate de către meșterii cojocari, ci de către femei specializate în această operațiune, care dețineau un număr mare de modele și le comninau după dorinta viitorului purtător. Pentru realizarea primului de dihor la o bondiță erau necesare 12 – 15 pielicele.
În ceea ce priveșe cojoacele acestea se împart în două categorii :lungi și scurte. În grupa cojoacelor scurte intră “mintenul” și “spențerul”, iar în grupa celor lungi “cojocul genuncher” și “tohala ciobănească”.
Mintenul era cojocul cu mâneci, scurt până la șold, denumit și trupar, uneori confecționat din 4-5 piei moșare sau din 3 piei de oaie. La margini era tivit cu prim negru sau cu prim de dihor –cojoacele cu prim de dihor fiind specifice Vamei și Moldoviței. Spențerul era un cojoc de lucru neornamentat și foarte scurt, care permintea o mișcare mai ușoara la lucrul în padure. Nu avea deloc prim, mițele de pe dedesupt fiind cele care ornamentau cojocul. După ce pieile se croiau, se încheiau cu ață răsucită de cânepă, pe încheieturi se cosea apoi erha de 2,1/2,5 centimetri. Mintenul și spențerul erau cojoace de toamnă și primăvară, care pe timp de ploaie se purtau și pe sub sumane.
Cojocul genuncher era drept, lung până la genunchi, de unde și denumirea ce i s-a dat. Se confecționa din 4 piei de oaie, pe margini era tivit cu prim negru de miel, sau cu prim de dihor foarte îngust (5 centimetri de obicei ). Cojaocele genunchere cu dihor era destul de rare, permițâduși-le doar cei foarte bogați. În amintirile bătranilor, în fiecare sat al ocolului erau cam 3 – 4 astfel de cojoace. Cojoacele se încheiau cu nasturi și cheutori, din burduf, numite baiere sau canaci. Aceste cojoace au dispărut înainte de Al Doilea Război Mondial, fiind înlocuit de cojoacele scurte. Cojoacele de după această perioadă, se remarca prin scurtimea lor, de obicei nu depășeau linia taliei, având mânecile strâmte și lungi, ajungând uneori până la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori, purtată iarna sub cojoc, depășea poalele acestuia (elemnt de fală).
Realizarea ornamentației hainelor de blană capătă variate aspecte. De cea mai veche tradiție este garnisirea marginilor cu prim, o fâșie de blană, daca nu de altă calitate, cel puțin de altă culoare, procedeu ornamental obișnuit la aproape toate hainele de blană. O altă tehnică de ornamentare o constituie aplicarea unor fâșii de erhă, care avea un dublu rol :funcțional, spre a întări cusăturile de ansamblare a pieselor și un vădit rol decorativ. Aceste fâșii sunt mai albe decât ivoriul natural al pielii, evidențiindu-se astfel prin culoare, şi prin cusăturile care aplică ierha pe suprafața cojocului. Aceste cusături pot fi făcute în diverse puncte combinate, dezvoltându-se în niște brâulețe ornamentale, simple și discrete.
Decorul cel mai frecvent și totodată cel mai dezvoltat, la care intervin și modalitățile menționate mai sus, este alcătuit din compoziții de broderii florale, vegetale, geometrice, cusute pe fâșii de erhă sau direct pe piele, cu lânică, mătase sau bumbăcel colorat. Ele se așează paralel cu deschizătura de pe piept, pe șold. Uneori, compuse din elemente mai discrete, înconjoară toată marginea poalelor, răscroielile și marginile mânecilor.
În dezvoltarea decorului, pe pieptarele femeiești și bărbătești, fondul ivoriu al acestora dispare, inundat de revărsarea compozițiilor ornamentale. Motivele florale stilizate, vegetale, încadrate de motive geometrice, dispuse în rânduri paralele, abundă pe fața și spatele acestor pieptare. O variantă deosebit de realizată, distingându-se prin simplitate și armonie, o prezintă bondița cu dihori de Câmpulung, la care ivoriul fondului, se acordă perfect cu luciul maroniu, al blănii de jder, și cu cusăturile ornamentale exprimate numai prin brâie și puricași, din mătase neagră, lucrate la fel cu acelea care împodobesc pieptarele lungi.
Photo Credit Ileana Radulescu.Photography
Costume din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea
Poate una dintre cele mai mari sărbători de iarnă ale lunii Decembrie, cu siguranță este cea în care demonismul ritual este cel mai evident. Păstrarea ei, cu foarte multe detalii, până în ziua noastră, ziua Ignatului constituie încă o dovadă a rezistenței sărbătorilor păgâne în calendarul țăranului român. Cu excepția interdicțiilor de a lucra, ce pot fi întâlnite frecvent și în cazul altor sărbători, o notă caracteristică a sărbătorii o constituie prezența patronului justițiar, Ignat sau Inătoarea, care pedepsește cu cruzime, fără drept de apel, pe cei ce nu respectă prescripțiile. Inițial cerând jertfe umane, sacrificiul a fost înlocuit treptat cu cel animai ( porcii sau găinile, de preferat negre, fiind vorba de un patron al porcilor și al păsărilor).în unele cazuri fiind suficient chiar și un simulacru ( chiar dacă n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasăre, ori înțeapă creasta de la o găină neagră, ca să dea sângele, că așa e bine : să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai așa vei fi ferit de boli).
Sacrificiul ritual,instituit exemplar chiar de către sfânt, este susținut atât de obiceiul ,,pomana porcului,, cât și de credințele care justifică ritualul prin perpetuarea speciei animalului de sacrificiu. O mare atenție se dădea tăiatului ritual pentru obținerea de remedii magice. Din unele tradiții putem presupune că în această zi erau sacrificați doar porcii negri ( în obținerea remediilor magice), în timp jertfa sacramentală se aducea mai târziu . Acum începe perioada sărbătorilor de iarnă, care impune interdicții specifice ale torsului și spălatului.
Obiceiuri :
Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruiește Sf. Ignat o bucată de carne. Pisează femeile grâu, ca să aibă de împărțit la Crăciun. Fac un fel de turte, numite cârpele Domnului Hristos, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului cu miere și nuci. Începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului –prin unele părți, începând cu zilele Crăciunului, cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tinerii umblă cu turca, capra sau brezaia. În ziua de Anul Nou, moare turca.
Se însemnează copiii cu sânge în frunte, ca să fie rumeni și sănătoși tot anul. Se ține ca să iasă porcii cu carnea curată. Porcii care se taie la Crăciun, după ce se pârlesc, se crestează mai întâi la ceafă, ca o cruce, apoi se presară sare, ca să fie carnea lor primită de Dumnezeu, când va da din ea de pomană și să nu se strice. La Craciun, când se taie porcii, se bagă mai întâi căpățâna în casă, cu râtul înainte ca să meargă treaba bine și să aibă petru a avea noroc la păsări. Se spune că unui om, de i se va întâmpla ca să nu aibă pui de găină sau alte păsări,în primăvara acelui an, crede că nenorocirea i-a venit de la cel ce l-a vizitat mai de dimineață în ziua de Ignat. Din această cauză în ziua de Ignat aproape nici un locuitor nu vizitează pe vreun altul în sat, spre a nu-i atribui menita întâmplare. Se ține pentru șederea cloștelor pe ouă. În această zi e obiceiul ca primul om sau femeie ce vine dimineața sau peste zi în casă se pune jos și cu o mână de paie, să cloncănească ca cloșca, rămânând cu ideea că la căderea cloștelor să stea pe ouă și să scoată toate ouăle ce i le pune.
Din sângele porcilor negri, amestecat cu făină, se însănătoșesc mulți bolnavi, dându-le să o mănânce. Ignatul se ține de femei, care, spun ei, că nu le este dezlegat nimic afară de depănat, dar și atunci când deapănă, sunt ținute ca după ce au isprăvit, se zice cu glas tare de trei ori :,, Ignat, Ignat, fuse-am depănat!,, .
Fetele, până nu se stropesc în frunte cu sânge de porc, mai ales să fie negru, nu lucrează la lucrurile de casă, zicând că li se moleșesc mâinile ca carnea de porc. Ca să fie cineva ferit de bubat, să se brezeze cu sânge, când se taie porcii, la Ignat. Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie ca foarfecele în această zi, pentru ca porcii să nu râme prin bătături sau să rupă rufele peste an.
Magie :
Dacă porcul sacrificat este negru, au grijă să pună o strachină cu mei dedesubt, ca să se scurgă sângele în ea. Iar după ce se usucă meiul acela, îl macină și afumă cu el peste an copiii, ca să le treacă de guturai, de spaimă, de nălucă și se alte alea. Untura care se scoate de la un porc negru tăiat în această zi este bună de folosit la multe vrăji, mai ales în ceea ce privește bunul mers al oilor. De asemenea, se ungea cu grăsime de porc tăiat în ziua de Ignat trupul unui mort bănuit a fi strigoi. Cu carnea de porc negru tăiat la Ignat se vindecă cel ce o mănâncă, de boala numită ,, Spurcatul,,. Această boală e un fel de dor, care se mută în toate părțile corpului. Facerea unturei mari de dragoste și pentru vrăji și descântece. Se taie câte un dovleac, i se ia coada și se păstrează. Pentru leac de buce dulci la copii,când o arde și o pisează și o pun pe bube.
Când taie porcul la Crăciun, după grosimea splinei prevestește greutatea iernii. Când peste tot e una groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfărșit. Dacă –i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă,iarna va fi la început sau sfârșit grea. De va fi mai umflată la mijloc și iarna va fi mai mare la mijloc.
Sursa:Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Roman
În satul tradițional românesc, nunta, alături de naștere și moarte, a reprezentat unul dintre momentele cheie ale existenței fiecărui membru al comunității.
Video:
Logodna era marcată prin schimbul de daruri dintre fată și băiat; fata îi oferea băiatului o năframă ornamentată cu flori, lucrată de obicei de ea, simbol al feminității, al castității dar și al iscusinței acesteia, iar el îi oferea un ban de aur sau argint, simbol al masculinității și al astrului solar protector.
Chemarea la nuntă se făcea cu o săptămâna sau cu o zi înainte de nuntă de către chemători (vătejei, vornici, feciori) care primeau de la casa fetei sau a băiatului o ploscă cu vin sau cu rachiu cu care porneau la invitat prin sat. Cel invitat își exprima acceptul de a veni la nuntă dacă bea din ploscă.
În seara de dinaintea nunții avea loc fedeleșul, atât la casa mirelui cât și la casa miresei. Acesta este momentul în care tinerii se despart de grupul fetelor, respectiv al băieților.
La casa miresei se face cununa care, la început, era împletită din flori naturale, iar mai apoi din flori artificiale prinse cu sârmă și îmbrăcate în lână colorată, mărgele, monede, așezate pe un suport din carto Veșmintele sunt menite să sublinieze linia corpului pornind de la cap, care este acoperit cu țesături ușoare, urmând trupul acoperit cu cămașa lungă până la glezne, fixată în mijloc cu un brâu lat și partea de jos, acoperită cu diferite piese în funcție de zona etnografică; poate fi vorba de o fotă cu marginea întoarsă, de catrințe, vâlnic etc. Ca și în arhitectură, piesele de costum, sunt menite să pună în valoare formele corpului datorită unei gândiri rafinate evidențiind în același timp ținuta impunătoare a purtătoarei, nu prin supradimensionare cât mai ales prin echilibrul volumelor. Pentru a marca unicitatea momentului nunții, costumul emană sobrietate rafinament, armonie, exuberanță cromatică.
În duminica nunții era foarte așteptată „gătirea miresei”, un moment important ce era acompaniat de „cântecul miresei” în care era prezentat atât real cât și simbolic destinul miresei. Druștele erau cele care găteau mireasa. Găteala capului, podoabele și pieptănătura erau purtate o singură dată în viață. Pieptănătura era realizată de nașă, iar părul trebuia împletit în trei, cinci sau șapte șuvițe din rațiuni magice. Costumul era specific fiecărei zone în parte și era ornamentat cu fir metalic auriu sau argintiu. Piesa cea mai importantă a costumului era cămașa, neapărat nouă ca simbol al începutului unei noi vieți, ornamentată cu roșu ca simbol al vitalității, fecundității și tinereții.
Deosebit de importantă era zestrea primită de fată, fără de care nu se putea mărita. Alături de piesele de îmbrăcăminte zestrea fetei trebuia să conțină obiecte pentru decorarea interiorului (scoarțe, lăicere, velințe, fețe de masă, ștergare etc.) așezate în lada de zestre. Aceasta era jucată în fața nuntașilor și pusă în car și dusă la casa mirelui. Era un bun prilej ca lumea din sat să vadă cât este de înstărită familia și cât de harnice și pricepute au fost mama și fata care le-au lucrat.
După săvârșirea cununiei urma masa mare în timpul căreia nuntașii ofereau tinerilor căsătoriți darurile pentru începutul de drum. În noaptea de duminică spre luni nuntașii asistau la învelitul miresei, moment care încheie acest lung dar frumos ceremonial al nunții. Odată cu acest moment este consacrată integrarea tinerei în rândul femeilor măritate, pieptănătura fiindu-i schimbată, iar capul acoperit cu un ștergar (zabrenic), sau tulpan pe care nu mai avea voie să-l abandoneze în nici un moment de-a lungul vieții.
,,Începe ciclul de sărbători trinitare consacrate vărsatului, una dintre bolile cele mai de temut în mediul țărănesc. Sf Varvara-una dintre puținele sfinte cu numeroase atribuții de protectie îi apară atât pe copii, pe mamele lor, pe tinerele fete, dar și pe mineri. Fiind o suprapunere târzie peste duhul vărsatului, împlinirea aspirațiilor oamenilor se putea face numai prin plata rituală, sub formă de ofrandă, ce trebuia oferită în ziua sărbătorii.
Varvara e sora Sfântului Nicolae. Varvara e ținută numai de femei, căci ele zic că e ziua lor. Varvara e ținută numai de moarte. Două sfinte umblă cu vărsatul din sat în sat, din casă în casă și celor care n-au ținut această sărbătoare le-au bolnăvit copii de vărsat. Varvara se ține cu mare sfințenie, neputând-se mâna pe nimic. Sf Barbură e cu bubele. Cine lucrează în ziua aceasta nu se mai curăță de ele tot anul, mai cu seamă de cele dulci. Dis-de-dimineață, pe nespălate și negustate, fac pe față semnul crucii cu miere de stup toți ai casei.
Cine mănâncă fasole și muncește în această zi și una se pune la streșina casei. Se spune că Vărastul, când trece pe lângă acea casă, se abate, mănâncă din turtă, bea apă și apoi pleacă înainte, la altă casă. O femeie s-a sculat până la ziuă, a splălat, a tors un fus, apoi, a adormit, a visat cum a venit la dânsa o altă femeie și i-a vorbit așa: ,,Vrednică fuseși tu, spălași, torseși, dar nu te gândiși să faci o turtă cu cruce, s-o dai pentru zilele Bubatului, că ți-oi găsi copiii morți,,. Și sculându-se, și-a găsit pe cei doi copii morți. La Barbura e credința că dacă vine cineva în casă și n-are gând bun, îți merge rău la vite, paseri, îți mor copii etc. Venit vecinul în casă, dacă are gând și se scoală de pe scaun, în vară nu mai clocesc găinile sau alte paseri. Puii nu se mai pot scoate. Dacă intră în casă femeie mai întâi de dimineață, e rău pentru acea casă.
Se face o turtă de făină și se dă crudă unui om bătrân, ca el s-o coacă. Se fac turte în toate diminețile de Bubat zicând ,, când va veni bubatul are să fie bun ca mierea și dulce ca pâinea.,, Mamele obișnuiesc să-și îmbărbureze copiii, ungându-i pe față cu miere, cu apă în care s-a topit zahăr, ca să fie feriți copiii la vărsat, sau,dacă s-au îmbolnăvit, boala să fie dulce ca mierea, ca zahărul.
În apa cu care se spală copii s-a spălat în prealabil o icoană, pentru ca fața copiilor să fie curată ca icoana. În unele părți se fac turtele Barburii-turte cu nucă, unse cu miere. Una se dă de pomană la copii, cealaltă se pune în streșina casei. Lângă casă se mai pune o cofă cu apă, în credința că, atunci când va trece vărsatul, să mănânce din turta pusă la streșină, să bea apă din cofă și să plece mai departe, la altă casă.
Apărător de rele : Se serbează de către femei, mai ales spre a-și feri copii de bubat. Nu se țese și nu se coase, pentru ca vărsatul să nu fie țepos ori des ca ițele; nu opăresc rufele, să nu se opărească vărsatul etc. Copii nu trebuie să mănănce porumb copt , fasole sau semințe de dovleac,pentru ca erupția să nu fie mare ca semințele respective. Pun pe fațămiere și cu roșeață la frunte. Cei care n-au miere pun zahăr cu apă și vopsea roșie. Se lua o bucată de marmură, se punea la lumânare, plimbând-o deasupra lumânării până se înegrea de fumul de la lumânare. Cu această bucată de marmură înegrită se măzgăleau copiii pe față. În zilele bubatului, dimineața, pe nespălate, mamele dau copiilor, pe ferestre, să înghită câte trei boabe de fasole nefiartă.”
Text Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român
Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sfântului Andrei. Această lună fiind geroasă încât te-nțeapă de parcă-ți bagă ace, undrele.
Anul se sfârșește și gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-au adunat apă pe sămănături, dacă nu trebuie să taie copaci și tufiș, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curățite, nutrite, bine așternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutrețul uscat, nu trebuie să se dea și rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeață pe afară, dacă nu se îngheață apa pusă pentru vite și pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiți au destul aer.
Pivnița, de mucezește câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă și aerită din când în când. Sălata și alte legumi, dacă e neauă puțină, se acoper cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an.
Vitele trebuiesc ținute în curățenie deosebită și sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi. Când gerul e mare, ferestrile pivnițelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puțin. Pleava se opărește și, amestecată cu napi de nutreț ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se cruță nutrețul.
Prevestiri:
Dacă începutul lui Decembrie va fi geros, tot așa va fi zece săptămâni. Daca în Decembrie e ger bun, atunci va fi vară secetoasă și călduroasă, iar daca în luna aceasta va fi vreme domoală, vara va fi ploioasă.
Când câinii latră la lună urmează ger mare. Gerul și neaua din Decembrie vestesc grâu mult. Indrea geros aduce an mănos. Spălarea cu prima neauă se crede că face fetele frumoase și drăgăstoase.
Text Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român