,,Indicațiile istorice par a plasa măștile-costume antropomorfe de cuci înainte de era noastră și a le lega de unele rituri primitive agro-pastorale.
În ansamblul lor jocul cucilor se prezintă ca un scenariu mitico-ritual, avînd drept scenă satul întreg, iar drept text literar un episod de viață agro-pastorale a comunității sătești, care se desfășoară în trei părți: prima parte în dimineața de lăsatul secului, când alaiuri de cucoaice cu zurgălăi la picioare, la brâu și cruciș pe piept, cutreieră satele simulând bătaia tradițională cu chiuliciul; partea a doua în după masa aceleași zile cînd începe o piesetă în care personajul principal este ,, bunica cucilor,, în jurul căreia se strîng : miri și mirese, plugari,ciobani,jandarmi etc spre a merge într-o mascaradă zgomotoasă în mijlocul satului unde se trag trezi brazde simbolice în cerc, udînd cu vin pe unul din ei și învoindu-l apoi; și partea a treia în seara aceleași zile, cînd înaninte de a se însera își scot măștile cu un anumit ceremonial, rupându-le de pe cap, trîntindu-le de pămînt, strigînd:
Să piară cu tine
tot ce-i rău în mine
și să fiu luminat
cum am fost înturnat.
după cum urmează hora satului și un fel de retragere cu torțe.
În acest joc, cele mai impresionante măști prin complexitatea și grandiozitatea lor sunt măștile de cuci, numite și chipuri. Chipurile, ca măști-costume, au partea superioară alcătuită dintr-o mască montantă, iar partea medie și inferioară dintr-un costum adecvat măștii. La înfățișare, masca chip seamănă cu o sorcovă imensă, compusă dintr-o inflorescență artificială. E masivă, greoaie și complicată. În general, un chip este compus din trei elemente: o parte supramontantă sau podoabă de cap, o parte facială sau obrăzarul prevăzut în spate cu o coamă lungă de panglici și o parte subfacială sau barbă. Podoaba montantă în formă de sorcovă poate fi semisferică, cilindrică sau conică. În construcția ei intră ca suport un schelet de lemn sau sîrmă, numit tîrn care nu este altceva decît rezultatul împodobirii excesive a cornelor măștii într-unul antropomorfic.
Obrăzarul e prins de tîrn printr-un suport de lemn, care pentru a căpăta stabilitate și echilibru se fixează pe umerii jucătorului. Ceea ce frapează la mască e nasul lung, cu ciucuri sau clopoței în vîrf, care e legat de tîrn printr-un lănțișor.
Importante în masca-costum de chip, și în alte măști populare de pe teritoriul țării noastre sunt : coarnele, oglinzile și barba. Fiecare din aceste elemente accesorii ale măștii erau înainte vreme constitutive , deoarece îndeplineau un rol simbolic în economia magică a măștii.
Astăzi toate aceste elemente și-au pierdut semnificația inițială, păstrâns numai aspectul lor decorativ.”
Omul este creatorul tuturor valorilor artistice ale unei culturi, creaţiile populare bucovinene ne vorbesc prin ele însele , atât despre viaţa şi concepţia omului, cât şi despre el, cu ajutorul mesajelor istorice, culturale, estetice . Cultura materială este rezultatul unei bogate culturi orale, unele aspecte din lirica bucovineană, care prin structura şi modalităţile de exprimare, ne fac să cunoaştem mai bine omul.
Orientarea spre folclor, în cercetarea, culturii materiale şi mai ales a costumului tradiţional, ne este impusă tocmai de legăturile de reciprocitate dintre cultural materială şi cea orală. Strigătura este o specie a liricii folclorice care este perforată în jocurile populare, la şezători şi clăci, la evenimentele importante din ciclul familial (nunta, cumetria), precum şi în cadrul obiceiurilor de peste an ; având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, strigătura prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental.
După conţinutul transmis , există două mari categorii: strigătura lirică şi cea satirică. Prima constituie, în genere, punctul de plecare al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreţie deosebită. Dimpotrivă, în cea satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică, tematica acestui tip fiind axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale colectivităţii, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes şi alte tare.
Pornind de la forma pieselor vestimentare, de la materialele întrebuinţate, şi tehnicile de ornamentare, gama cromatică şi accesoriile decorative (podoabe, blănuri) se poate stabili locul purtătorului în ierarhia comunităţii, reflectând stratificarea acesteia după avere şi rang şi nu apare niciodată ca un port unitar. Spre exemplu, piese de costum precum hainele din postav, căciuli duble cu blană de jder, cizme sau pantaloni şi cămăşi din bumbac erau un drept exclusiv al stărilor privilegiate, un simbol al poziţiilor lor sociale. Astfel strigăturile surprind bogăţia purtătorului, măiestria creatorului, marea lor majoritate fiind strigături de nuntă:” Poţi să fii mire-mpăcat /Că mireasă ţi-ai luat,/ Ştie-a ţese, ştie-a coase/ Ştie-a purta haine frumoase. /Meşteră-i la cusătură /Şi la vorbele din gură.”
Pe lângă buna rânduială şi hărnicia miresei, soacra mare, primind la uncrop – masa mare de după nuntă, rândul de straie noi, femeile strigau spre fala fetei şi a familiei acesteia:
„Ian strigaţi în gura mare/ S-audă soacra cea mare./ Soacră mare ieşi în prag/ Că ţi-a venit noră-ta/ Cu cămeşă, cu catrinţă, /Cu zabrenc în şapte iţe.”sau „Cine bine s-o purtat,/ Frumuşel o căpătat/ Pânzătură-n nouă iţe,/ Cămeşuică cu altiţe./ Prejitoare cu firuţ/ Tulpănel cu trandafir./Brâiele cu flori bătute/ La Izvoare, sus la munte./ Tulpănel de bobotat /Oglinjoară de cătat.
Structura diferită a costumului femeiesc de cel bărbătesc în componentele sale de bază rămâne aceeaşi pe scara biologică a individului, dar intervin anume note aparte în acord cu vârsta. Fiecare etapă a existenţei: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea îşi aveau însemnele vestimentare distinctive, iar trecerea de la o categorie de vârstă la alta se efectua printr-o serie de acte ceremoniale şi un veşmânt adecvat: se modificau găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Nunta, constituia trecerea tinerei din rândul fetelor în rândul nevestelor, îmbroboditura şi podoabele sunt prezente în strigăturile de deshobotat: „Perişor galben pe spate/ De-amu vântu nu te-a bate/ Nici soarele nu te-a arde/ Perişor negru steclit/ De-amu nu fi podoghit/ Din-ea seară acoperit./ Gâţişoare zugrăvite/ Din-ea seară acoperite”şi „Ridicaţi-i hobotul/ Ca s-o vadă socră-su/ Ridicaţi-i basmaua/ Ca s-o vadă soacră-sa.”
Strigăturile de nuntă dedicate naşilor şi socrilor, personajele principale ale alaiului, alături de miri, laudă frumuseţea şi statutul înalt al acestora, care erau asemănaţi „păunilor”, împodobiţi cu piese vestimentare şi podoabe azi dispărute din costumul de sărbătoare – vălitoarea, taclitul,peşchirul, porturile.
Strigăturile satirice sunt mult mai variate, dar cu un mesaj mult mai fin pentru comunitate. Mai puţin întâlnite, epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele portretizări, până la sarcasm. Apar, de asemenea, false epitete laudative, menite să evidenţieze contrastul dintre aparenţă şi realitate. Comparată adesea cu epigrama, strigătura are aceeaşi formă concisă, redusă la câteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efectul final de surpriză, specific speciei culte. În general erau spuse fetelor leneşe, sau nevestelor ce au sărăcit: „ Când era făină-n pod/ Purtam cârpa cât un cot/ Mălaiu s-o-mpuţinat/ Cârpa mi s-o tupilat.” şi „ Inga măi, fudula măi/ Cum se fudule cu noi./ C-un coştei de păpuşoi/ Şi-o vândut coşteiul tot/ Şi-o făcut rochie cu drod.”
Necesitatea comunicării concise, aproape aforistice, a unor observaţii determină dezvoltarea unor modalităţi specifice de exprimare. Enunţul direct este destul de rar, se foloseşte mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog „Hora, polca pot juca, / Dar cămăşi nu pot spăla”, precum şi pseudo-dialogul :„Mândro cu nasul pe sus, / Poale la cămaşă nu-s. / – Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus”, prin care contrastul dintre aparenţe este pregnant.
De asemenea, strigăturile satirice, sunt uneori îmbrăcate în forme sarcastice, unde bărbatul strigă nevestei în joc următoarele: „ Frunză verde de omag,/ Mi-am luat ce mi-o fost drag,/ Foamea dracului ce-o trag!/ Dar de foame-a fi ce-a fi,/ Dar n-am cu ce mă-nveli./ De-nvelit aş face bine,/ Dar n-am sumăieş pe mine.”
O observaţie făcută de S.C. Mândrescu atrage atenţia în legătură cu strigăturile satirice: „Chiuiturile de joc sunt scurte şi ţintesc o situaţie recentă, un fapt împlinit nu de mult, o observare momentană; nimeni nu chiuie pe socoteala sa, totdeauna este ţintită o altă persoană, care n-are decât să îi răspundă. La joc femeile nu răspund. Apărarea le-o iau flăcăii.” Acest lucru explică prezenţa relativ redusă a strigăturilor satirice care să îi vizeze pe flăcăi. O singură strigătură care să facă referire la o piesă de costum tipic bărbătească a găsit: „ Tune dracu-n tine, bade/ Şi-n pieptarul tău din spate/ Şi-n cine l-a argăsit/ Că tare te-ai măreţit.”
Strigătura ca formă a artei lirice, şi prin aspectele sale specifice , devine o oglindă a satului, cu rele şi cu bune, unde bogăţia sau sărăcia, lenea şi „găzdăşia” erau oglindite prin strai şi podoabe, unele pierdute de ai mult de un secol din inventarul costumului tradiţional.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Photographer Ileana Radulescu.Photography
Costume din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea
A doua din ciclul celor trei zile de mare sărbătoare ale noului an, Boboteaza este în primul rând o sărbătoare creștină, dar care iese în evidență prin referirea constantă la păgânismul perioadei din care face parte. Reprezintă și ea momentul încheierii sărbătorilor de iarnă, mai bine zis, lustrația prin apă, purificarea generală ce urmează în urma alungării tuturor foțelor ostile, malefice, care și-au făcut de cap în perioada sărbătorilor de iarnă. De aceea, se spune, acesta este momentul când dispar de pe fața pământului( temporar), diavolii,strigoii, asociați uneori cu dezlănțuirile furtunoase ale viscolelor iernii, marcând o trecere timidă către celălalt anotimp.
Își fac simțită prezența binefăcătoare lupii ( care numai până la Bobotează pot să facă rău oamenilor), apărând de astă dată ca instrumente punitive divine, îndreptate împotriva demonilor sau a oamenilor. Într-un fel, putem spune că intrăm neoficial în noul sezon al Lupului, a cărui prezență se va face în curând simțită din ce în ce mai pregnant, în timpul Filipilor de iarnă. Valențele purificatoare ale apei sfințite în această zi se extind și asupra gospodăriei: apa de râu, agheasma etc. Poate alunga moroii, puricii, șerpii, lupii, bolile, dar poate stimula recoltele. În această zi, ca și în celelalte sărbători mari ale calendarului popular, sunt concentrate la scară mică toate aspectele semnificative ale vieții țăranului, în care cuvintele-cheie erau a stimula și a proteja. Iordănitul reprezintă varianta instituționalizată a acestor practici de popițiere, care nu se limitează doar la un simplu colind adresat celor ce poartă numele sfântului, ci tuturor membrilor conunității, care primesc astfel partea cuvenită de protecție sau de binecuvântare.
Un alt aspect important al acestei sărbători, bazat pe aceeași imagine, de hotar, graniță temporală între două anotimpuri ( deschiderea cerurilor),este susținut de numeroase credințe populare din domeniul meteorologiei: previziunile se bazează tocmai pe existența acestui moment de cotitură, pe întoarcerea către anotimpul călduros.
Tradiții
Se trag focuri de pușcă și de pistoale, la biserică, când ies preoții cu crucea spre a face agheasmă, zicând că picioarele Mântuitorului au fost pe acea lespede ce se află în apa Iordanului, pe care era făcut zapisul de greșeala lui Adam.Și când a călcat Mântuitorul pe ea, a pocnit și a huit, cum huiesc puștile acum la noi. Strigoii numai până la Bobotează umblă. Atunci când preotul strigă chiraleisa!, toate răutățile : lupi, strigoi, draci, toate pier și e anul curat pănă la Sfântul Andrei. Se crede că lupii dau asupra oamenilor numai până la Bobotează, de atunci însă încep să nu mai fie periculoși pentru oameni. Din momentul când au sfințit preoții apa, toate apele, atât cele curgătoare, cât și cele stătătoare, atât izvoarele cât și fântânile rămân sfințite, după unii, în decurs de două săptămâni, după alții, chiar șase săptămâni.
La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp până ce trece sfințirea apelor. Și nimeni nu-i vede, afară de lupi, care se iau după dânșii și, unde-i ajung, acolo le și varsă mațele. Din cauza aceasta nu e bine să se lase în ziua de Bobotează cămăși și mai ales rufe întinse peste gard, căci se crede că, atunci când se împușcă, în decursul sfințirii, din puști, precum și când strigă oamenii după sfințirea apei chiraleisa, atunci Ucigă-l-Crucea fuge și se ascunde sub dânsele.
Mai înainte vreme, când se muia crucile, se făcea copcă pe gârlă, ca și azi, și mergea Vodă cu alai la marginea Dâmboviței, cum merge și astăzi. După ce muia crucea, o lăsa în gârlă și doi sau mai mulți oameni se aruncau după dânsa. Cine o prinde, acela căpăta bacșiș bun de la Vodă. Astăzi nu se mai aruncă nimeni în apă după cruce. Cei ce se aruncau erau din cei bolnăvicioși cari tot piroteau pe picioare. După ce se aruncau, se făceau sănătoși tun.
Colindul cu Iordanul-Iordănitul
Încă din seara de 6 spre 7 Ianuarie se strâng mai mulți inși la o cârciumă și acolo mănâncă și petrec seara. Unul din tineri, și anume capul, care pe alocuri poartă numele de popă, duce căldărușa cu agheasmă, în care-și strâng banii, iar ajutoarele căpăteniei poartă unul pămătuful sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni, și un altul poartă o țepușă de lemn, pe care au a strânge carne. Astfel umblă ei apoi noaptea sau dimineața prin sate cântând Iordanul, adică același cuvinte pe care le cântă și preotul în ajunul Bobotezei. Intrând în casă, iordănitorii iordănesc, adică stropesc, mai întâi pe toți membrii familiei, cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a rândul în brațe, îi ridică în sus de trei ori. În unele locuri stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el. Luptându-te cu iordănitorii de întărești, dobândești putere, căci luptătorul iordănitor în timpul luptei este ajutat de Sf. Ioan și acesta dă în urmă putere și celui care s-a luptat cu iordănitorii.
Încurcarea cailor
De la biserică, alegându-se cei mai buni cai, ies la marginea satului și se iau la întrecere. În felul acesta își cunosc și caii de fugaci sau leneși. În Mehedinți, de Bobotează odinioară se încurcau caii. Câțiva tineri călare, având în mână un steag, mergeau pe la casele oamenilor, botezând steagul cu apa din fântână. După ce stropesc casa cu apă și aruncă tămâie pe acoperiș rostesc o urare de belșug și prosperitate. În Mehedinți, sătenii vin călare la preot, care, după ce sfințește apa din fântână, botează cu busuiocul atât oamenii, cât și caii, frumos împodobiți. Se face apoi o paradă prin tot satul. Noaptea copiii merg cu iordănitul, trecând din casă-n casă, cu găleți de apă și busuioc, pentru a stropi gazda, care-i răsplătește cu monezi aruncate în găleată.
Ardeasca
În unele părți ale Bucovinei era mai înainte datină ca tineretul să ia, după ce s-a sfințit apa la Iordan, câte un tăciune aprins din focul ce a fost făcut pentru aprinderea săcalușelor și să se întoarcă cu tăciunii aceștia într-un loc mai deschis și acolo, punând iarăși tăciunii la un loc, și mai punând încă paie și frunze uscate peste dânșii, făceau un foc mare. După aceasta, înconjurându-l din toate părțile,prindeau a juca în jurul lui. Iar când focul prindea a se potoli, atunci începea care dincotro a sări peste dânsul. Facerea focului acestuia, precum și jocul dimprejurul lui se numeau Ardeasca.
Sursă Antoaneta Olteanu Calendarele Poporului Român/ Editura Paideia 2000
,,Mitologia creștină a preluat și remodelat profilul demonologic al caprei și al țapului. Din făpturi demonice ce promovau fecunditatea și fertilitatea au devenit animale diavolești care întrupează desfrâul, piaza rea, nenorocirea. Capra și țapul în travestitul lor religios devin astfel uneltele diavolului. În iconografia basmului, capra și țapul metamorfozează făpturile infernale ale acțiunii epice. Cu toată această prelucrare și remodelare demonologică în spiritul unor supersiții și credințe străvechi despre capra și țap mai persistă încă în folclorul feudal al unor popoare sud-est europene reminescențe mitice din străvechiul cult al acestor animale domestice.
La români s-a menținut multă vreme credință în virtuțile medicale ale laptelui, cărnii și pielii de capră. De asemenea, credințe legate de ritualurile funerare : capra nu se dă de pomana pentru morți;altele legate de ritualurile nupțiale, capra se dă în dar miresei; sau altele legate de ceremoniile solstițiale, capra se joacă de bun augur de Anul Nou.
Prin masca de capră înțelegem astăzi o familie de măști, adică o grupă complexă de măști și mascoide relativ deosebite în structura lor morfologică și asemănătoare în funcțiunea lor ludică. Din această grupă fac parte întâi măștile utilizate de Anul Nou în jocurile de capră, turcă, boriță,brezaie, cămilă și girafă și apoi mascoide corespunzătoare.
,,Jocul caprei” s-a complicat în perioada feudală cu alte personaje-măști secundare ca: moșul și baba, harapii, mirele și mireasa, anul nou și anul vechi , vornicul, fluierașii etc., într-o acțiune dramatică în care domină simbolic manifestările ludice. Din secolul al XIX-lea se disting mai multe feluri de jocuri de capră după structura lor mitico-rituală. Unele sunt ,, caprele mici” altele ,,caprele mari” ,,caprele bătrâne” sau ,,caprele noi”. Îndeosebi caprele mari, numite uneori și caprele bătrâne, sunt spectacole în care intră mai multe personaje-măști. Dintre aceste personaje-măști mai importante sunt cele 12 luni ale anului. Fiecărei măști i se face ,,strigarea ei” în genul strigărilor peste sat, în care intră prognosticuri metereologice amestecate cu aluzii la adresa gospodarilor care primesc pe jucători.
În jocurile de capră sau țap, măștile au fost mult timp confecționate din pieile animalelor corespunzătoare, în general tăbăcite după metoda numită ,, pe uscate” adică prin sărare și uscare la soare.Astfel măștile au menținut o parte din semnificația genuină a pieilor crude, nealterate de procesul tehnic al tăbăcirii industriale. Într-un vechi colind în care se folosea masca de capră, în Moldova, pe valea Bistriței, jucătorii urau :
Uni e capra joacă
Pământul răstoacă
Uni e tropotește
Oarzele înflorește..
În trecerea lor de la forma primitivă la forma populară, măștile costum de capră sau țap au pierdut aspectul lor străvechi real zoomorf căpătând un aspect nou abstract zoomorf. Ceea ce interesează îndeosebi la masca-costum de capră în această ipostază nouă sunt : hîrca reală cu coarne care a fost înlocuită cu un simulacru de hîrcă din lemn, îmbrăcat în piei și împodobit aparte: corpul caprei care a fost înlocuit cu un schelet drapat în țoluri vîrstate sau cu alesături și capul cu elementele lui : coarnele,urechile, gura, bărbița, care au început să fie stilizate.
La români se întâlnesc încă două variante ale măștii-costum de capră: una pentru capra antropomorfizată ,, capra în picioare” și alta pentru omul zoomorfizat în capră ,, capra pe băț” numită și ,, capra pe brînci”. Deosebirile între aceste două feluri de măști-costume nu privesc atît poziția verticală sau orizontală a caprei, adică poziția umană sau animală, cît semnificația ei simbolică pentru purtat și joc. La capra ,,în picioare” ca și șa jocurile asimilate acesteia-la turca ( în Transilvania), brezaia (în Muntenia ), girafa ( în Moldova) și cămila ( în Muntenia), costumul antropomorfic a realizat dintr-un țol vîrstat, închis sub picioarele jucătorului cu niște șalvari; la capra în băț costumul zoomorfic e realizat dintr-un țol cu alesături, deschis jos ca o fustă sau tras pe picioare ca niște pantaloni. Capetele de capră în băț pot fi nearticulate și atunci tactul se obține prin bătălie bețelor ce țin loc de picioare. Caprele în picioare au în schimb capul articulat.Maxilarul superior este mobil spre a putea fi izbit de maxilarul superior care este fix, pentru a țăcăni sau clămpănii, în ritmul jocului acompaniat de tobe sau fluier. Din cauza acestei clănțăniri, masca-costum zoomorfă de capră s-a numit și masca de clanță sau simplu : clanță.
Partea esențială a măștilor-costume de capră este capul. Botul e realizat din piele de căprioară sălbatică, prevăzut uneori cu dinți de aramă, închipuind o ,,gură de aur” .Pe cap sunt prinse urechi de iepure și fixate coarne de căprior sau simulacre de coarne, din lemn. Întreaga măiestrie artistică a creatorului măștii sau mascagiului constă în alcătuirea și împodobirea coarnelor despre care colindul popular menționeazaă:
Hai ța, ța, căpriță ta,
Hai ța, ța, căprița mea.
De la munte te-am adus
Cu cercei și cu hurmuz,
Cu canafi și lipurici
și cu coarne de panglici.
,,Herbul măștii” de capră în Podișul Moldovei este alcătuit uneori chiar din coarne de cerb. În herbul caprei creatorul popular pune tot ce are mai de preț din arsenalul podoabelor femeiești: oglinjoare rotunde, hurmeze multicolore, beteală de argint și panglicuțe roșii cu zurgălăi, țesînd un păienjeniș fin, care în salturile jocului și în ritmicitatea țăcănitului sau a clămănitului produc efecte de lumină și smulg privitorilor iluzia unei făpturi de basm. În această împodobire supravițuiesc străvechi tradiții animaliere din epica pastorală, simboluri ale stelelor-animale atît de plastic redate de unele balade.
Costumele caprei în picioare și al caprei în băț diferă prin structura lor morfologică și somptuozitatea lor decorativă. Deoarece costumul caprei în picioare reprezintă mersul afrontat al animalului, ridicat în două picioare, este în general realizat dintr-o țesătură fină ce înfășoară cilindric corpul jucătorului. Pe el atârnă nenumărate panglici și zurgălăi.Coctumul ,, caprei în băț” deoarece reprezintă poziția patrupedă a caprei în mers normal,este realizat dintr-o țesătură groasă care drapează corpul. Pe axa spinării, saltă o curea bătută cu ținte de aramă, de care spînzură panglici roșii cu clopoței prinși în coadă, șiruri de mărgele și beteală, prisnei și ciucuri multicolori.
În confecționarea măștii-costum de capră astăzi contează pentru sătean,materialul de bază. El imprimă măștii deseori o factură artistică aparte și un nume nou. Când masca-costum este alcătuită din stuf se numește capră de stuf, când este alcătuită din hârtie de numește capră de hârtie.
Sursa text : Romulus Vulcănescu-Măștile Populare,București 1970
,,Istoria măștilor populare românești începe cu creația măștilor primitive. Măștile primitive apar și se dezvoltă în baza activității materiale și spirituale a unor forme de civilizație și cultura incipiente.Din perioada primitivă, se transmit în perioadele următoare unele măști rituale legate de practica culegerii în natură, a vînătorii și a pescuitului, a prinderii și domesticirii animalelor sălbatice, a culturii solului etc.
Masca-costum de brezaie este cea mai nedefinită dintre măștile zoomorfe cunoscute și utlizate pe teritoriul țării noastre deoarece partea ei superioară care corespunde ,, capului măștii,, poate prezenta cînd chipul unei păsări sălbatice ( barză, vultur, cocoș de munte ) cînd chipul unui patruped ( lup, câine, vulpe). S-ar putea chiar ca masca-costum de brezaie să reprezinte și imaginea fantastică a ,,păsării măiastre,,. În Transilvania măștile-costum de animal nedefinit se numesc uneori și ,, măști de borițe,,. Din cauza caracterului lui zoomorfic nedefinit,, maștile de boriță.. ar putea fi confundate cu măștile de ,,turcă,, și de ,,clanță,,. Masca costum de brezaie, reprezintă morfologic mai multe soiuri de animale deoarece capul măștii e uneori atîta de confuz, încât nu poate fi sesizată, în conformația lui nici o trăsătură zoologică reală. E o hîrcă nedefinită, idee ce reiese de astfel și dintr-un colind muntenesc:
Brezaia mosului
Pe coada cocoșului
Pe sutana popii,
Cloncănitul dropii.
Nu te da,
Nu te lăsa,
Că mă leg de hîrca ta…
Faptul acesta este subliniat și de costumul măștii care vrea să reprezinte într-un mod abstract partea inferioară a corpului aceluiași animal nedefinit. În cazul acesta, costumul măștii e alcătuit, ca și la capră, din ,, scoarțe,, sau ,,broboade,, viu colorate, de care sunt prinse și peste care atîrnă panglici de pânză sau de hârtie, foițe de staniol, ciucuri și clopoței.
În ansamblul lui numele de brezaie se referă la o transfigurare fantastică și bizară care reprezintă un demon teluric al fecundității din vechea mitologie agrară locală, a cărei echivalență trebuie căutată în numele și imaginile celorlalți demoni ai pământului din regiunea noastră istorico-culturală. Din perioada feudală sub influența creștinismului ,, hîrca de brezaie,, a fost socotită ,, chipul schimbător al diavolului,, iar jocul brezaiei ,,jocul amăgitor al diavolului,,.
Dreptul canonic creștin a făcut mult timp până la începutul secolului al XX-lea, ca jocul mascat de brezaie să fie proscris, iar jucătorul cu masca sancționat, prin anatemizare. În Muscel, celui ce purta mască de brezaie i se interzicea să intre 7 ani în biserică, iar dacă murea în acest interval de timp era socotit impur și nu i se făcea slujba religioasă de înmormântare. La această,, sancțiunea confesională se asociau și acte se ,, sancțiune laică,, de grup restrâns sau dezvoltat. Unii enoriași fanatici pândeau pe cetași, îi insulta în public, le rupeau măștile și ardeau costumele.
În ceata de jucători ai brezaiei se mai află astăzi masca-costum auxiliar de unchieș sau de moș de brezaie, care după supersiția populară, personifică pe ,,soția brezaiei,,/ Această mască de acolit simboliza vitalitatea masculină concepută sub forma senectuației virile. Sub șorțul zdențuit unchiașul sau moșul purta o machetă de falus, cu care își permitea obscenități comice și satirice.
În comuna Domnești din județul Ilfov, și satele învecinate, se întîlnește o formă de brezaie, în care accentul se pune nu pe o mască singulară cu câțiva comparași, ci pe o ceată mascată cu măști similare. Ceata de feciori se numește brezoaie. Ea este alcătuită din circa 50-60 persoane, din caee demascați sunt numai căpitanul (vătaful), fluierașii și toboșarii, iar restul mascate, cu două soiuri de măști : unele zooantropomorfe, în care predomină monturi extravagante de penaje( aripi întregi de păsări domesticite ce ating uneori un metru și jumătate înălțime) numite chipuri și altele antropomorfe fantaziste, în care predomină figuri caricaturale de draci,popi, călugări, doctori ,alergători, babă, moș, proastă, mireasă etc. Partea ce alcătuiește costumul măștii este improvizat din haine vechi , țoluri, cuverturi de care se prind regulat sau neregulat zdrențe. Din mers babele din sat smulg fășii din zdrențe pe care le întrebuințează apoi pentru a afuma copiii ce suferă noaptea de incontinență urinară sau de spaimă.
Chipurile de brezoaie încep să fie confencționate de la 5-6 Decembrie pentru a fi terminate cu două zile înainte înaintea Anului-Nou. În toată această perioadă ,, închipuiții,, ( purtătorii de măști) învață ,, jocul clopotelor, jocurile cu fluier și tobă și glumele pentru trecători.
În ziua de Anul Nou, dis-de-dimineață ,, ceata de închipuiți încep jocul, luând casă de casă, de la un capăt la altul al satului. Pe drum chipurile de brezoi aleargă sau merg domol jucând clopotele. E în acest joc al clopotelor mult rafinemanet. Uneori clopotele sunt jucate pentru a produce un zgomot infernal, alteori pentru a simula o bălăngăneală discretă și alteori pentru a sugera un mers ritmic. Intră în curte la gospodar întreabă dacă primește ,, brezoaia,, și încep jocul. Fluierașii și toboșarii țin isonul, o parte din mascați joacă hora, sârba sau bătuta, după gustul gazdei, cealaltă parte de mascați fac glume și provoacă buna dispoziție. În schimbul jocului primesc bani, merinde și de băut. Din ceată, cel cu chip de ,, proasta,, se suie pe casă și joacă acolo cerând mâncare. Jocul proastei pe casă este foarte gustat, proasta primind și o recompensă generoasă.
Ceea ce impresionează în alaiul brezoaiei din Domnești este jocul comparașilor mascați, din preajma nucleului care dansează în isonul tobei și melodia fluierului. Adaptabilitatea jucătorilor la grupul familial pe care îl colindă se face spontan. Glumele lor sunt adecvate mediului. Intervin atât cât să provoace ilaritatea și dezarmarea celor mai refrectari spectatori. ,,Preoții și călugării dau binecuvântări antitetice celor dogmatice; doctorii și felcerii sfaturi contraindicate medicinei știintifice. Moșul poartă o mascoidă sexuală cu care fuge după babă etc.
Fără să fie un scenariu magico-ritualic, micile grupuri de jucători din ceata de mascați, improvizează din fiece situație un episod de pantomimă sau mimodramă. Ingeniozitatea lor dramatică nu are limită în această privință.”
Sursa text : Romulus Vulcănescu-Măștile Populare,București 1970
,,Considerat în vechile calendare, chiar creștine, drept celebrare a Anului Nou, Crăciunul a păstrat până la urmă cu preponderență imaginea sărbătorii creștine, în care mai pot fi decelate numai în mică măsură ritualuri păgâne. Sub influența lui Moș Ajun a apărut și un Moș Crăciun, figura controversată, de un demonism accentuat. Mai întâi ostul momentului Nașterii, convertit ad-hoc în fața minunii pogorâte asupra soției sale,Crăciunoaia, devine simbol al sărbătorii, al dărniciei și al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor făcute copiilor, după modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealaltă parte, obiceiul colindatului pare să nu-și găsească întrutotul explicații creștine: fie că obiceiul există încă înainte de nașterea lui Iisus, fie că este practicat ca element component al unor ritualuri eshatologice este vorba mai puțin de colindele specifice, în care este preamărită Nașterea. Toate aceste explicații sunt valabile pentru colindele agricole de sfârșit de an, având ca punct de plecare ziua de 23 Decembrie și încheindu-se în jurul zilei de 7 Ianuarie.
Traditii
Colindatul-Bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților.Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieși diavolii și astfel lumea va încăpea pe mâna lor. În alte părți se crede că toiagurile ornate ale pițărilor ( duse de aceștia, după colindat, la cimitir, unde sunt înfipte în morminte) sunt folosite pentru amenințarea demonilor. Diavolii, care rod furcile pământului, amenință în toată clipa să dărâme lumea. Noroc numai de Maica Domnului, că ia aceste nuiele de la Crăciun și le arată diavolilor. Atât cât dracii se uită la ele, Maica Domnului așază la loc furcile pământului.
Ca personaj mitologic de natură solară, Crăciunul apare și în unele credințe: Crăciunul e un moșneag. El vine pe un cal alb, după ce cântă cucoșii de trei ori. Se spune că Moș Crăciun a găzduit și ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului și s-au abătut la casele lui Moș Crăciun. După ce s-au ospătat și au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moș Crăciun ,, Noi bem și ospătăm și nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moș Crăciun i-răspuns : Mare ești, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit și te-am sprijinit în poala de veșmânt și n-ai dat de pământ.
În Transilvania, pentru Crăciun e bine ca fiecare creștin să facă măcar câte un colac, care să aibă înfățișarea unei mâini cu degetele întinse. De atunci a rămas datina ca să se facp pomenitul colac, care se unge pe desupra cu gălbenuș de pu, ca să sclipească întocmai cum sclipeau atunci mâinile Crăciunesei. În noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buștean în foc, numindu-se bușteanul Crăciunului.
Obiceiuri
Colindatul cu steaua.
Începând cu întâia zi de Crăciun și sfârșind în ziua de Bobotează, mai pretutindeni, sau numai până la Sf. Vasile, copiii umblă cu steaua. Copiii care umblă cu steaua se numesc stelari, colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Prin Vicleim sau Irozi se înțelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Nașterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, șiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai și adesea, înfruntarea necredinței, personificate printr-un copil sau un cioban. Turca umbla de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu știa cum să facă, ca să scoată pe copii și pe femeile cu copii afară pentru a omorî copiii. A făcut un om urât, îmbrăcat în piele de țap, cu coarne în cap și cu pene de cocoș în vârf și cu clopot la spate și cu o măciucă mare în mână. Cine se îmbracă în turcă își pierde năravul, nu poate merge la biserică șase săptămâni, cine moare în cele șase săptămâni nu se îngroapă în cimitir, nici nu se trage clopotul pentru el.
Magie
Practica magică începută la Crăciun și încheiată ala Sânvăsâi, pentru apărarea vitelor de lupi, este numită Legatul fiarelor. În seara de Crăciun masa, pe care este așezată o pâine rituală, numită stolnic, se înconjoară cu un lanț din fier. După opt zile, în ziua Anului Nou, pâinea este tăiată felii și mâncată de copii și animale, iar lanțul cu care a fost legată masa se așează în fața grajdului pentru a trece vitele peste el.
Spre a vindeca vreo vită de deochi, să se lase blidele de la ajunul Crăciunului nespălate până a doua zi, când trebuie a le spăla ș-apoi a strânge acea apă, după ce s-a așezat, se strânge, și în caz de trebuință se spală cu ea vita.”
Sursa Antoaneta Olteanu- Calendarele Poporului Român