Omul este creatorul tuturor valorilor artistice ale unei culturi, creaţiile populare bucovinene ne vorbesc prin ele însele , atât despre viaţa şi concepţia omului, cât şi despre el, cu ajutorul mesajelor istorice, culturale, estetice . Cultura materială este rezultatul unei bogate culturi orale, unele aspecte din lirica bucovineană, care prin structura şi modalităţile de exprimare, ne fac să cunoaştem mai bine omul.
Orientarea spre folclor, în cercetarea, culturii materiale şi mai ales a costumului tradiţional, ne este impusă tocmai de legăturile de reciprocitate dintre cultural materială şi cea orală. Strigătura este o specie a liricii folclorice care este perforată în jocurile populare, la şezători şi clăci, la evenimentele importante din ciclul familial (nunta, cumetria), precum şi în cadrul obiceiurilor de peste an ; având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, strigătura prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental.
După conţinutul transmis , există două mari categorii: strigătura lirică şi cea satirică. Prima constituie, în genere, punctul de plecare al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreţie deosebită. Dimpotrivă, în cea satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică, tematica acestui tip fiind axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale colectivităţii, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes şi alte tare.
Pornind de la forma pieselor vestimentare, de la materialele întrebuinţate, şi tehnicile de ornamentare, gama cromatică şi accesoriile decorative (podoabe, blănuri) se poate stabili locul purtătorului în ierarhia comunităţii, reflectând stratificarea acesteia după avere şi rang şi nu apare niciodată ca un port unitar. Spre exemplu, piese de costum precum hainele din postav, căciuli duble cu blană de jder, cizme sau pantaloni şi cămăşi din bumbac erau un drept exclusiv al stărilor privilegiate, un simbol al poziţiilor lor sociale. Astfel strigăturile surprind bogăţia purtătorului, măiestria creatorului, marea lor majoritate fiind strigături de nuntă:” Poţi să fii mire-mpăcat /Că mireasă ţi-ai luat,/ Ştie-a ţese, ştie-a coase/ Ştie-a purta haine frumoase. /Meşteră-i la cusătură /Şi la vorbele din gură.”
Pe lângă buna rânduială şi hărnicia miresei, soacra mare, primind la uncrop – masa mare de după nuntă, rândul de straie noi, femeile strigau spre fala fetei şi a familiei acesteia:
„Ian strigaţi în gura mare/ S-audă soacra cea mare./ Soacră mare ieşi în prag/ Că ţi-a venit noră-ta/ Cu cămeşă, cu catrinţă, /Cu zabrenc în şapte iţe.”sau „Cine bine s-o purtat,/ Frumuşel o căpătat/ Pânzătură-n nouă iţe,/ Cămeşuică cu altiţe./ Prejitoare cu firuţ/ Tulpănel cu trandafir./Brâiele cu flori bătute/ La Izvoare, sus la munte./ Tulpănel de bobotat /Oglinjoară de cătat.
Structura diferită a costumului femeiesc de cel bărbătesc în componentele sale de bază rămâne aceeaşi pe scara biologică a individului, dar intervin anume note aparte în acord cu vârsta. Fiecare etapă a existenţei: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea îşi aveau însemnele vestimentare distinctive, iar trecerea de la o categorie de vârstă la alta se efectua printr-o serie de acte ceremoniale şi un veşmânt adecvat: se modificau găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Nunta, constituia trecerea tinerei din rândul fetelor în rândul nevestelor, îmbroboditura şi podoabele sunt prezente în strigăturile de deshobotat: „Perişor galben pe spate/ De-amu vântu nu te-a bate/ Nici soarele nu te-a arde/ Perişor negru steclit/ De-amu nu fi podoghit/ Din-ea seară acoperit./ Gâţişoare zugrăvite/ Din-ea seară acoperite”şi „Ridicaţi-i hobotul/ Ca s-o vadă socră-su/ Ridicaţi-i basmaua/ Ca s-o vadă soacră-sa.”
Strigăturile de nuntă dedicate naşilor şi socrilor, personajele principale ale alaiului, alături de miri, laudă frumuseţea şi statutul înalt al acestora, care erau asemănaţi „păunilor”, împodobiţi cu piese vestimentare şi podoabe azi dispărute din costumul de sărbătoare – vălitoarea, taclitul,peşchirul, porturile.
Strigăturile satirice sunt mult mai variate, dar cu un mesaj mult mai fin pentru comunitate. Mai puţin întâlnite, epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele portretizări, până la sarcasm. Apar, de asemenea, false epitete laudative, menite să evidenţieze contrastul dintre aparenţă şi realitate. Comparată adesea cu epigrama, strigătura are aceeaşi formă concisă, redusă la câteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efectul final de surpriză, specific speciei culte. În general erau spuse fetelor leneşe, sau nevestelor ce au sărăcit: „ Când era făină-n pod/ Purtam cârpa cât un cot/ Mălaiu s-o-mpuţinat/ Cârpa mi s-o tupilat.” şi „ Inga măi, fudula măi/ Cum se fudule cu noi./ C-un coştei de păpuşoi/ Şi-o vândut coşteiul tot/ Şi-o făcut rochie cu drod.”
Necesitatea comunicării concise, aproape aforistice, a unor observaţii determină dezvoltarea unor modalităţi specifice de exprimare. Enunţul direct este destul de rar, se foloseşte mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog „Hora, polca pot juca, / Dar cămăşi nu pot spăla”, precum şi pseudo-dialogul :„Mândro cu nasul pe sus, / Poale la cămaşă nu-s. / – Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus”, prin care contrastul dintre aparenţe este pregnant.
De asemenea, strigăturile satirice, sunt uneori îmbrăcate în forme sarcastice, unde bărbatul strigă nevestei în joc următoarele: „ Frunză verde de omag,/ Mi-am luat ce mi-o fost drag,/ Foamea dracului ce-o trag!/ Dar de foame-a fi ce-a fi,/ Dar n-am cu ce mă-nveli./ De-nvelit aş face bine,/ Dar n-am sumăieş pe mine.”
O observaţie făcută de S.C. Mândrescu atrage atenţia în legătură cu strigăturile satirice: „Chiuiturile de joc sunt scurte şi ţintesc o situaţie recentă, un fapt împlinit nu de mult, o observare momentană; nimeni nu chiuie pe socoteala sa, totdeauna este ţintită o altă persoană, care n-are decât să îi răspundă. La joc femeile nu răspund. Apărarea le-o iau flăcăii.” Acest lucru explică prezenţa relativ redusă a strigăturilor satirice care să îi vizeze pe flăcăi. O singură strigătură care să facă referire la o piesă de costum tipic bărbătească a găsit: „ Tune dracu-n tine, bade/ Şi-n pieptarul tău din spate/ Şi-n cine l-a argăsit/ Că tare te-ai măreţit.”
Strigătura ca formă a artei lirice, şi prin aspectele sale specifice , devine o oglindă a satului, cu rele şi cu bune, unde bogăţia sau sărăcia, lenea şi „găzdăşia” erau oglindite prin strai şi podoabe, unele pierdute de ai mult de un secol din inventarul costumului tradiţional.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Photographer Ileana Radulescu.Photography
Costume din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea
Credit Etnotique © Toate drepturile rezervate
