Gateala Capului in Bucovina

MOTTO: "Găteala capului constituie una din cele mai preţuite podoabe ale cochetăriei feminine"

George Oprescu

gateala-capului7

Costumul popular românesc este rezultatul unei evoluţii seculare fiind completat de fiecare generaţie cu noi elemente artistice şi funcţionale. Tancred Bănăţeanu, distinsul etnograf, scria despre costumul popular că este acel gen al artei populare care reflectă cel mai concis  „specificul unei naţiuni, tradiţiile, concepţiile şi gustul său artistic”.

Piesă componentă a costumului popular românesc, ştergarul de cap  se constituie de cele mai multe ori în marcă socială prin care se deosebea statutul marital al purtătoarei. Acesta apărea ca element de vestimentaţie, fără excepţie în cadrul ceremonialului nunţii când mireasa era îmbrobodită pentru prima oară de către naşă cu un astfel de ştergar. Din acest moment, tânăra nevastă trebuia să poarte însemnul marital cu orice ocazie, fiind considerată o mare ruşine nerespectarea acestui obicei.  În "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir consemna existenţa obiceiului ca femeile măritate să umble întotdeauna îmbrobodite. De aceea, ştergarele au constituit o parte componentă a zestrei fetelor pregătite pentru măritat. Foile de zestre sunt mărturii privind istoricul vechimii acestor piese: în 1587, în foaia de zestre a domniţei Maria, fiica lui Petru Şchiopul, domn al Moldovei, apar, pe lîngă alte obiecte, şi „perne, prostiri, năframe, şervete, ştergare de cap, feregele cu soboli, cu brocart, cămăşi”; în 1765 se pomeneşte de „40 de şărvete, 6 năfrămi de mână, 6 năfrămi de obraze, 4 peşchiri”.

gateala-capului9

Un interes aparte în structura costumului din Bucovina îl are găteala capului. Aceasta,  pe lângă caracterul său pur funcțional are și un rol estetic dar si etic. Individul societății tradiționale avea nevoie de o delimitare foarte clară între ce îi este permis și ce nu să poarte, între ceea ce este decent vârstei sau ocupației lui și ce l-ar scoate din rânduială. Ştergarul, ca podoabă de cap, realizat din materiale de provenienţă vegetală precum in şi bumbac şi mai puţin cânepă, apare în costumul femeiesc din zona Moldovei de Nord ("zăbranicul", năvădit în mai multe iţe) dar şi în Transilvania, în combinaţie cu suporturi fixate pe pieptănături speciale ale părului. De la cele mai simple broboade de cașmir până la minişterguri și pânzături, de la împletiturile complicate în 9 sau 11 șuvițe, la „gâțele” de mireasă, toate au pentru oamenii  acelor vremuri  un caracter epic care oferă informații prețioase despre locul de unde vine femeia, despre starea sa socială și mai ales despre starea materială.

gateala-capului2

Fetele, în general, poartă părul împletit în cozi și capul descoperit. Fetele mici cu vârsta cuprinsă între 5 și 15 ani purtau părul împletit în două coade adunate „dinapoi”, care erau despletite doar sâmbăta la „lăut” (spălat). Părul se pieptana peste cap sau cu cărare pe mijloc. Cea mai obișnuită pieptănătură a fetelor era cea în două cozi,  prinse în spate într-un coc.  În Ciocănești și Cârlibaba părul era împletit până la ureche, iar cozile se puneau „roată“ pe cap. Fetele nu-și tundeau niciodată părul deoarece era considerat un păcat. Pentru fixarea cozilor în „coc” se foloseau „ace” cu denumirea regională de „șpelci” dar și „piepteni”. În zilele de sărbătoare erau nelipsite din păr florile și busuiocul, unele fete purtând ca podoabă cercul din flori. În Moldovița, Argel, Paltin, părul se purta împletit într-o coadă mai lată, realizată fie din 7, 9 sau  11 șuvițe, capătul cozii fiind de obicei lăsat desfăcut.

La nuntă mireasa este pieptănată distinct, nu numai pentru marcarea festivă a evenimentului, ci mai ales din convingerea că astfel tânăra fată, care parcurge cel mai important moment existenţial, se va afla sub auspicii benefice. În plan social, pieptănătura miresei marchează despărţirea de fetele de-o seamă cu ea, pentru a se integra în noul său statut – cel de nevastă.

gateala-capului-3

Miresele din Bucovina, între logodnă și nuntă, purtau „gâțarul”. Acesta se făcea din cele două cozi ale fetei, prinse cu ajutorul unor panglici roșii sub forma unui cerc; peste acesta era așezat „gherdanul “, o împletitură foarte fină de mărgele care era primită de fată la logodnă ca semn al prețuirii, din partea mirelui. Această pieptănătură cu „gâțe“ era un cod pentu întreaga comunitate; era semnul tinerei pentru trecerea într-o nouă stare. În Putna fata care era pe cale să se căsătorească purta părul despletit iar pe creştetul capului purta „gâţa”, un cerc din lemn de tei împodobit cu  o zgărdiţă de mărgele. Era obiceiul ca mireasa să primească cu o zi înaintea nunții hobotul, două tulpane și papucii, iar în schimb mirele primea prin intermediul „vătavului”, „năframa”, „cămașa de mire” și brâul. Mireselor le era pus „gâțarul” la nuntă doar dacă au fost fecioare (în zona Rădăuţi). La nuntă pe lângă cordeluța de mărgele mai era pusă și o coroniță din flori. Acestea erau de  obicei naturale, dacă era vară erau împodobite cu flori de câmp, cu „calapăr “, „lemnul domnului“, iar dacă era iarnă cu „mirten “ şi busuioc. Pe spate purtau cele două „tulpane  cu zdrențe “ (franjuri) primite în dar de la mire. La masa mare, la „pripoi”, nașa lua „hobotul” sau „taclitul” și îmbrobodea mireasa, acoperind „gâțele”, iar zdrențele tulpanelor le petrecea peste gură. Peste taclit se punea ștergarul de îmbrobodit, pentru a sta fixă pe cap pânzătura se prindea cu câte un bold. De multe ori cel de-al doilea tulpan pe care îl pune nașa peste pânzătură era legat de sub barbă până în vârful capului făcând-i un nod. Astfel îmbrobodită mireasa rămânea până se termina masa „pripoiului” şi se adunau banii. A doua seară la „uncrop“ nașa îi punea miresei „cârpa“. Rudele miresei împleteau părul acesteia în două cosițe care începeau din dreptul urechilor și erau prinse în vârful capului, deasupra era fixat un fes roșu peste care era prinsă basmaua roșie de mătase iar peste toate acestea era pusă mîniștergura.

gateala-capului13

Ștergarul de cap, zăbranincul, mîniștergura sau pânzătura sunt piesele tradiționale de acoperire a capului fiind pregătite cu mult timp înainte de cununie. Ele au cunoscut o perioadă de maximă înflorire la sfârșitul secolului al XIX-lea și au început să fie uitate după Primul Razboi Mondial, pentru ca astăzi să fie purtate extrem de rar și numai de bătrâne. "Zăbrenicul" în Moldova de Nord, „mîniştergura” în Horodnic şi Frătăuţi, „pânzătura” în Vicovul de Sus, Bilca, Putna aveau o formă dreptunghiulară, cu o lungime în jur de 170 cm şi o lăţime de 50 cm şi erau ţesute din in sau bumbac în 5, 7 şi chiar 9 iţe în tehnica năvăditului. Pentru realizarea ornamentelor cromatice ce se detaşau pe fondul alb al ştergarului se foloseau materiale precum: lânica, mătasea, firul metalic, paietele şi mărgelele introduse în textura materialului fie prin alesătură în timpul ţesutului fie prin brodare sau înşiruirea mărgelelor pe firul de urzeală.

gateala-capului11

Zăbranicul era o piesă de o mare distincţie şi valoare artistică, fiind nelipsită aprecierea lui din strigăturile de nuntă:

"Ia-n strigaţi în gura mare

S-audă soacra cea mare

Soacră mare, ieşi în prag

Că ţi-a venit noră-ta

Cu cămaşă cu catrinţă

Cu ştergare-n şapte iţe".

Chiar şi poeţii amintesc această piesă de costum:

"El ştergarul i-l desprinse şi-l împinge lin la vale

           Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale.."

Zăbranicul, în denumirea sa cea mai uzuală în această zona a Ocolului Câmpulungului, este o țesătură foarte fină de bumbac în mai multe ițe, mereu  în număr impar. Cele mai simple zăbranice, cele de lucru, erau țesute în 3 ițe cu ornamente doar în capete  având uneori vârste de in sau cânepă. Cele de sărbătoare sunt în multe ițe de obicei în 5, 7, 9 și chiar 11 ițe, ţesătura fiind numită „în mozoare”. Ornamentarea lor constă exclusiv din motive geometrice dispuse în fâșii numite „vârste”.

gateala-capului10

Femeile aveau obiceiul să-și lege părul în dreptul urechilor, sub forma unor noduri numite coarne. Pieptănătura cu „coarne“ a fost foarte utilizată în întreg spațiul Bucovinei. Dacă urmărim pe o arie mai mare această pieptănătură, o întâlnim în Banat, Clisura Dunării, Almaj, Pădureni, Hațeg și Bihor. Putem deduce astfel că în Nordul  Bucovinei s-a păstrat această formă străveche de împodobire a femeilor căsătorite, încă din  perioada feudală sau  poate  de  pe vremea  dacilor liberi. Peste această pieptănătură se punea mîniștergura. Se realizau astfel două protuberanțe numite „gurgoaie”, care dădeau o înfățișare curioasă, dar plăcută purtătoarei. Mai târziu, locul coarnelor  a fost luat de un schelet de sârmă arcuit, înfășurat cu pânză roșie numit „cosița” care spre capete prezenta niște umflături numite tot coarne.

O altă tehnică de îmbrobodire cu zăbranic, mult mai simplă de această dată, constă în înfășurarea sa o singură dată în jurul capului, trecându-l pe sub bărbie, capetele fiind lăsate  libere, unul se lăsa  pe umărul stâng, apărând mai mult în față iar celălalt  se lăsa pe spate mai lung.

Uneori așezarea ștergarului, pentru anumite ocazii speciale – nunți, botezuri, sărbători mari – era foarte complicată. Peste cocul de păr natural, împletit, sau peste cercul de lemn acoperit cu dimie numit „cârpă” (Putna), se  lega strâns o basma albă, simplă, peste care se punea basmaua de cașmir. Această basma era lăsată mai pe frunte pentru a se putea vedea de sub zăbranic. Nevestele tinere prindeau peste basmaua aceasta cordeluțe de mărgele. Abia peste tot acest „eșafodaj “, se pune ștergarul, prins în ace de îmbrobodit. În cele din urmă, în dreptul urechilor se prindeau rămurele de mirt, bucșpan, diverse flori naturale sau chiar şi de hârtie. Obiceiul acesta s-a pierdut, ultimile bătrâne care mai stiau să împodobească în acest fel au fost cele din Pojorâta și Vama. În Straja, femeile tinere când merg la biserică sau la joc poartă pe sub ștergar o „cordea” din catifea neagră, roşie sau galbenă cusută cu mărgele multicolore, „cu hurmuz, fluturi şi şireturi de aur şi argint” numită „creţe” sau „motocaşi” iar uneori după ureche îţi puneau un „ornament din pene negre şi încârligate din cozi de răţoi”.

Ștergarele sunt în general de formă dreptunghiulară, având dimensiuni cuprinse între 200 şi 230 de centimetri și lăţimea de aproximativ 45 - 50 de centimetri. Cele mai vechi se țeseau din in, materia primă preferată a bucovinencelor. Suprafața ștergarului este împărțită în două: capetele cu câmpii ornamentali, egali ca dimensiune, cu motive ornamentale recurente şi câmpul central. Capetele sunt mai bogat ornamentate în raport cu câmpul ștergarului. Cele mai frumoase și valoroase piese de acest gen sunt mîniștergurile din zona Vama  lucrate în alb și galben, singurele pete de culoare fiind mărgelele de la capete, dar și zăbranincul de Câmpulung executat exclusiv în alb. În  ceea ce privește decorul, predomină romburile, zig-zagurile dar și colții de lup și stilizările vegetale precum crenguța de brad și trifoiul. Mîniștergurile și pânzăturile aveau capetele cu vârste din borangic dar şi cu modele „iţate” realizate prin năvădeală. Ornamentele vârstate erau ori simple dungi monocrome, ori vârste cu „boghițe ridicate “ sau  cu „fluturași și butucași“. Restul de vârste se executau din „nivideală”  folosindu-se  mai multe tipuri de bumbac (bumbacul cel mai gros aproape deloc mercerizat se numea „chilipric alb “; bumbacul de grosime medie se numea „bumbăcel“ iar din cel subțire și mai rezistent se realiza urzeala dar și în fondul zăbranincului la băteală).

Tonul dominant al ștergarului de cap este albul, un alb care variază în funcție de calitățile materialului folosit (in, cânepă, bumbac) şi de tehnica folosită pentru țeserea sa (sistemele tehnice folosite la țesut și ales). Deseori dungile ornamentale sunt despărțite prin alte tehnici  decorative: ajururi, intercalări de mărgele, fire mai groase, fire de mătase. Un artificiu tehnic cu efect artistic deosebit consta în folosirea pentru realizarea ornamentelor a firelor de arnici colorate discret, cu o textură mai groasă, care astfel dau consistenţă registrelor decorative dispuse la capetele ştergarului; registrele ornamentale erau completate la marginea inferioară cu mărgele viu colorate conferind astfel pieselor un rafinament şi o eleganţă aparte.

Ștergarul sau  zăbranincul reprezintă o etapă importantă legată de evoluția broboadelor albe de cap. Desigur, inițial broboadele se confundau cu ștergarele obișnuite, fiind făcute din același material. Dar treptat, în unele zone din țară, țesătura de voal a început să ia locul acestora. Astfel, în ținutul Pădurenilor, ca și în Moldova de Nord, nu s-a ajuns niciodată la faza folosirii concomitent a ștergarului cu a voalului, denumit maramă. Acest lucru este în general explicabil prin absența borangicului în aceste zone deoarece comercializarea lui era destul de limitată pe întreg cuprinsul țării. Avem însă și  dovezi documentare cu privire la comerțul cu marame și „pahioale” care erau aduse pe la 1500 de sași la Suceava din Orientul Apropiat.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, femeile căsătorite se recunoșteau după cârpa purtată pe creștetul capului, sub basma sau ștergar. În Straja femeile îşi împodobeau cârpa pe margini cu un rând de flori brodate cu fir negru, acesta fiind semnul că ele „atârnă de la un bărbat” adică sunt neveste.În satele bucovinene de la munte cârpa era acoperită cu un fes turtit, ca o scufie, cusută din pânză în crețuri, împodobită cu ornamente mici multicolore. În satele huțule, fesul era de culoare roșie şi se cumpăra de la prăvălie. Cârpa și fesul, purtate pe cap, permiteau ca femeia căsătorită să umble pe lângă casă cu capul oarecum descoperit. Cele mai avute purtau cârpa mai înaltă :

gateala-capului15

”Când era malai pe pod

Purtam cârpa cât un cot

Malaiu s-o-mpuținat,

Cârpa mi s-o tupcilat ”.

Basmalele, purtând diverse denumiri precum tulpan, casâncă sau broboadă au fost folosite ca acoperământ de cap după ștergare, pe la începutul secolului al XX-lea. Ele erau în general niște țesături sub forma unor pătrate, unele având marginile împodobite cu franjuri foarte lungi, acestea fiind numite „tulpane cu frânghii”. Marginile aveau diferite  dantele, lucrate cu acul sau cumpărate  de  la târg.

gateala-capului12

Basmaua poate fi legată în diferite feluri în jurul capului, fiecare purtătoare având propriul mod de a se îmbrobodi. Înainte legăturile se deosebeau de la un sat la altul de la o regiune la alta, felul de legătură fiind în strânsă dependență cu rânduielile fiecărei comunități și cu regimul climatic al zonei. În general basmaua se așeză în triunghi, un capăt fiind lăsat pe spate, iar celelalte două capete se leagau  fie sub bărbie fie la ceafă când era foarte cald. În zilele friguroase se înconjura cu basmaua gâtul și se lega tot la ceafă. Această legătură mai strânsă era folosită în general de către bătrâne. Şi fetele îşi acopereau capul cu basmale puse în triunghi şi cu colţurile legate sub bărbie sau ”după cefă preste cosiţe”.

În primele decenii ale secolului al  XX-lea, cele mai căutate sunt baticurile de cașmir înflorat. Culoarea de fond a acestor piese se alegea după vârstă, ocazii sau chiar după preferințele purtătoarei, tonurile de negru și de roșu fiind cele mai căutate. Foarte apreciate sunt și cele colorate în portocaliu, alb, verde, albastru sau mov. Pentru a le feri de uzură, sub ele se poartă basmale mai mici, de pânză. Pentru zilele reci se foloseau și basmale foarte mari, în general de mătase, care acoperau umerii și spatele, iar capetele se încrucișau peste piept și se legau la spate. Aceasta basma era petrecută chiar şi peste cojoc, fiind un element de fală mai ales la sărbătorile de iarnă.

gateala-capului14

În fiecare sat exista un  mod specific de acoperire a capului, femeile fiind recunoscute foarte ușor după modul de a purta pânzătura sau baticul. De exemplu, o femeie din Breaza se deosebea foarte lesne de o câmpulungeancă lunea când se organizau târgurile la Câmpulung. Femeia din Breaza, ar fi avut un șal de cașmir, pe nuanțe de roșu aprins, legat la spate, pe când femeia din Câmpulung ar fi avut zăbranicul prins   într-un colţ, sub bărbie, iar celălalt capăt ar fi fost lăsat pe spate. Acest cod se aplica și în momentul în care exista un mort în casă. Femeile casei, o dată ce începeau bocitul, rămâneau despletite până la pomana de trei zile.

Un alt exemplu este acela al fetelor necăsătorite care aveau copil din flori. Acestora le era interzis sa umble cu gâțe sau cu capul descoperit niciunde, considerându- se că au păcătuit și nu mai au dreptul să se bucure de frumusețea gâțelor. ”Greşala nu le era iertată nici în ziua cununiei”  şi nu aveau voie să intre în biserică cu capul descoperit, fiind lipsite de hobot, acesta era înlocuit de o basma.

Pentru femei cea mai mare cinste era „zăbranicul”, neavând voie să intre în biserică după ce s-au căsătorit fără el. În Vicov şi în Putna unele bătrâne își legau peste pânzătură, pe frunte, un tulpan de culoare neagră împăturit prins la ceafă, semn al bătrâneții și al cinstei. Tinerii care le întâlneau pe drum le sărutau mâna după  datină.   Iată ce declara o femeie din Câmpulung în 1930 :”Zăbrenicul e fala noastră, atât mai avem din fala de altă dată, până la judicata de pe urmă l-oi purta, așa l-o purtat și mamuța și moșica mea și tot neamul meu, eu de ce să nu-l port? M-o învelit cu el la nuntă, am făcut un legământ pe el, dacă nu l-aș mai purta, aș rupe un legământ”.

Din păcate ştergarul a fost înlocuit în a doua jumătate a secolului al XX-lea cu basmaua neagră sau înflorată; rar mai poate fi întâlnit în portul unor bătrâne atunci când merg la biserică de sărbători sau la praznice. Dar cele care le mai au, păstrează cu sfinţenie ştergarele cu care au fost înhobotate pentru a se îngropa cu ele.

Toate acestea demonstrează faptul că  evoluţia ştergarului de-a lungul timpului s-a petrecut în strânsă legătură cu schimbările care s-au produs în componenţa costumului tradiţional, a apariţiei unor materiale noi din care era realizată această piesă. Confecţionat iniţial din in şi cânepă, ştergarul începe să fie ţesut din bumbac pe măsură ce pătrund la sat fibrele de provenienţă industrială.

În timp, însă, ştergarul şi-a pierdut funcţia de element component al portului tradiţional, fiind înlocuit cu produse de factură industrială, precum basmaua sau baticul. El a rămas însă ca piesă cu funcţionalitate în cadrul riturilor de trecere, sau ca element destinat decorării interiorului suferind în cazul acesta o mutaţie de funcţie.

                                                                                                 Articol scris de Horatiu Silviu Ilea

No Comments Yet.

Leave a Reply

You must be Logged in to post a comment.