Integrată categoriilor de elemente ale culturii materiale, îmbrăcămintea constituie unul din importantele capitole ale etnografiei. Dar, în măsura în care îmbrăcămintea capătă și un rol ornamental, decorativ, analiza valorii sale se integrează culturii spirituale.
Atât prin componența, prin structura morfologică, prin caracterele diferite și specifice de folosință, cât și prin elementele de formă, elementele ornamentale, cromatice, îmbrăcămintea, sub orice unghi ar fi privită, oricare din aspectele sau problemele sale multiple ar fi analizate – dar bineînțeles în interdependența și legătura reciprocă și cauzală dintre fenomenele interne si externe – constituie un element al culturii tradiționale, al cărui studiu contribuie la descifrarea specificului etic, la lămurirea unor aspecte ale problemelor de etnogeneză, la analiza modului de viață, a conținutului culturii în dezvoltarea sa istorică.
Pe lângă linia generală evolutivă pe care a urmat-o, costumul tradițional românesc s-a dezvoltat în condiții istorico-economice specifice, cu caracteristici etnice proprii. Se poate constata însă, în cadrul stilului unitar al costumului tradițional românesc o mare varietate morfologică și artistică zonală, determinate de cauzele istorico-economice diferite.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti
Costumul tradițional fiind în primul rând un element al culturii materiale, varietatea sa mai apare-și nu pe plan secundar – și în funcţie de alți factori generali pentru toate zonele, ca: ocupație, anotimp, ocazii, vârstă, sex. În general, pentru zilele de lucru, piesele costumului tradițional sunt simple, mai puțin ornamentate. Deși se poartă și în zilele de lucru piese de costum de sărbătoare, uzate, cel mai adesea costumul de lucru se confecționează din materiale mai tari, cu o croială mai largă decât cele de sărbătoare.
Cele mai răspândite, și totodată cele mai bogat ornamentate, sunt cămășile încrețite la gât, care se prezintă sub forma mai multor tipuri : cămașa cu încrețitură, cămașa cu ciupag și cămașa cu lăcez. Cămașa cu încrețitură, cunoscută și sub denumirea de : „cămașă cu altiță”, „cămașă cu brezarău” și mai rar „cămașă cu țâtură”, se obține din patru lați de pânză: doi pentru stanii cămășii – piepții și spatele – și doi pentru mâneci. Gura de la gât a cămășii se formează de fapt prin simpla încrețire a acestor patru lați, cu ajutorul unei ațe de in sau cânepă, numită „spacma „ sau brezărău (pronunțat în unele zone și „brizărău”). Această cămașă are o structură identică cu cea purtată de femeile dace reprezentate pe monumentul de la Adamclisi. Tipul de cămașă dacică reprezintă astfel însuși tipul actual de cămașă cu brezarau sau țâtură din Moldova de Nord. Acest tip de cămașă se poate obține nu numai din doi lați pentru trup, ci și din trei, dintre care unul vine în față, altul în spate și câte jumătate în părți. Aceste adăugiri în părți poartă numele obișnuit de clini.
Mâneca acestei cămăși se realizează de obicei dintr-o singură „foaie ”. Ea putea fi răscroită, în acest caz participa cu o porțiune mare la formarea încrețiturii de la gât. Deseori însă este „săbiată” la altiță și în acest caz, lărgimea cămășii la gât se micșorează. Ca o particularitate de croi, trebuie menționat că mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea partea mânecii pe care se cosea altița se croia separat. Aceasta se datora faptului că lucrul la altiță dura mai mult și pentru cusătura aceasta femeile evitau să poarte cu ele întreaga mânecă. Unele cămăși aveau croită separată și partea de la altiță în sus, fapt care a atras probabil și denumirea de „bucată spartă”.
La subsuoară cămășile au un mic clin numit pavă. Mâneca se termina de obicei prin încrețitura de la mânecă, având denumirea de „brățară” sau de „cheutoare”. Se pare însă că, de la o dată destul de veche apar și „brățările cu fodor” acest gen de mânecă se termina cu un mic volănaș.
De remarcat este prezența ornamentelor pe cămăși, acestea trebuiau sa fie cât mai la vedere, mai ales pe mânecă și pe piepții care sunt cele mai ornamentate părți ale cămășilor. Altițele și încrețeala erau cele mai importante registre decorative ale unei cămăși, pe altiță se coseau de obicei cinci șase rânduri de „pui” speciali pentru altiță fie cu desen întreg, sau mici flori și figuri așezate una lângă alta. Desenul de pe altița e același pe toate „râurile”, acestea fiind desparțite de niște dungi înguste, cusute pe dos, în culoare galbenă sau portocalie, roșie sau neagră numite „mășcățele”. Uneori aceste „mășcățele” erau cusute cu fir de aur sau argint –mai ales pentru cămășile de mireasă sau de nănașe. Un alt rând de „mășcățele” împrejmuiește toată altița singurul capăt liber fiind cel dinspre brezărău.
Încreţeala se putea coase și pe faţa în mai multe culori, atunci este cusută de regulă cu jumătăţi de cruciţă. Desenele încreţelii sunt nişte motive geometrice, late aproape cât latul unei palme. Acest desen este denumit în general: coarnele berbecului, cheia, ruja. De la încreţeală în jos vine desenul de pe mânecă. Acesta e de regulă „cotișet” realizat din modele care brăzdează mânecă oblic. Aceste modele sunt foarte diferite, fie sunt lucrate „în cruciță” fie în „jumătate de cruciță” fie în „puncturi” ce se lucrează în aceleși culori cu altița. Un alt model de veche tradiție este acela al împărțirii mânecii printr-un „stâlp” care are de o parte și de alta ornamente vegetale. Acest „stâlp” are de obicei un ornament geometric realizat de obicei cu „cusătură pe dos” în culorile altiţei. Ornamentele de pe părți sunt realizate în „crucițe” și în „jumătăți de cruciță” în culori mai închise, fiind împărțite de obicei în trei mari planuri de fiecare parte a stâlpului.
De remarcat, ca o trăsătură generală, faptul că ia și cămașa acoperă întotdeauna corpul, lăsând libere vederii, fața, gâtul, picioarele până puțin mai sus de gleznă. În zilele de lucru femeile aveau voie să ridice la drumuri lungi colțul fotei.
Cămașa, bine chibzuită în croi, raportând cu multă grijă, forma sa siluetei corpului femeiesc, este atent elaborată și din punct de vedere decorativ, constituind, prin ornamentica sa punctul de rezistență al împodobirii vestimentare. Decorul este organizat în spații diferit dimensionate, bine delimitat în așa numiții câmpi ornamentali, reprezentați pe multiple sisteme compoziționale. Remarcăm o schemă de ordonare a decorului, în funcție de structura piesei, impusă de elementele sale decorative și de liniile de croi. Aceasta formează o urzeală care dictează repartiția câmpilor ornamentali în cadrul cărora, motivele decorative, elementele dinamice își desfășoară inepuizabila lor bogăție de culori.
Astfel, iile prezintă o succesiune ritmică de spații ornamentale, care alternează cu simplitatea fondului, o ritmare de forme, de pete de culoare, într-o strictă dependență unele față de altele. Compoziția ornamentală este astfel concepută încât subliniază pe de o parte liniile croiului, iar pe de altă parte pune în valoare însăși motivul ornamental, realizând un decor de efect, printr-o permanentă interdependență a croiului cu ornamentul, deci a formei cu compoziția ornamentală și cromatică.
Punctul de greutate în proporționarea câmpilor ornamentali este dirijat cu predilecție spre umeri, brațe și piept, rolul polarizator revenind acelora care conturează silueta și care decid clasificarea tipurilor ornamentale. În afară de suprafețele menționate se decorează jurul gâtului, partea inferioară a mânecii, marginile poalelor și spatele. Se poate înfrumuseța și numai o parte din spațiile destinate ornamentării, în acest caz însă, umerii și piepții nu rămân neîmpodobiți.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti