Portul interbelic din zona Avrig

Portul interbelic din zona Avrigului aduce pe prim-plan ornamentele țesute și brodate, în care se ivește măiestria deosebită mai ales a femeilor din Avrig, dar și a celor din satele din jur. Broderiile pieselor au un rol mai precis, ele dau linie costumului, împart și subliniază horărât câmpii. Prin varietatea mare de motive și prin cromatica lor, prin tematică, broderiile de aici contribuie ca piesele de port să fie cu adevărat, în majoritatea cazurilor, mici opere de artă. Oprindu-ne asupra calităților de culoare ale broderiilor din portul zonei Avrigului, cea dintâi constatare ce se impune este frecvența unui acord sobru, în care negrul este întrebuințat ca dominantă sau câmp, folosind roșul sau albastrul pentru a încălzi sau lumina motivul. Culorile dozate subliniază ritmul și alternanța figurilor, folosindu-se de obicei în aceeași compoziție două motive. Acest lucru e necesar pentru majoritatea motivelor ce sunt concepute ca șire sau ca bloc.

Portul femeilor din zona Avrigului este aici mai bogat decât al bărbaților. Iile cele mai vechi se caracterizează prin bogăția croiului, având mâneca din beată și cu obinzală ( pumnași), iar gura pe partea stângă. Cele zise cu altiță aveau mâneca din două părți, încheiate pe umăr cu broderie. Cele cu pumnași întorși se făceau mai demult pentru mirese. De prin 1900 s-a răspândit ia cu fodori jos la mâneci. Iile fetițelor până la șaisprezece ani au gura în față și pui peste cot. Dinainte, peste poale, se poartă șurț sau crătință neagră, țesută în casă, din două foi și cu două-trei vărgi roșii sau colorate, alese. Femeile mai tinere poartă crătințe vinete cu vargă ,, cu ochi ” iar în spate era generală crătința într-o foaie, țesută în două ițe, cu vărgi roșii. Felul în care s-au produs schimbările în structura portului femeiesc ca și etapele respective sunt interesante.

În jurul anilor 1920 continuă să rămână în uz toate felurile de ii, formele mai vechi sunt purtate de femeile bătrâne, chiar dacă la vremea lor aceste piese erau pentru tinere. Pătrunderea portului săliștean în zonă s-a făcut treptat, de la sat la sat,astfel, la 1890 la Sebeșul de Sus, între 1900-1910 la Porumbacul de Jos și pe la 1922 la Sărata. Calea este de obicei aceeași, prin mijlocirea unor învățătoare sau a unor fete care lucrează la Sibiu în atelierele de confecționat costume săliștenești.

Ia cea mai veche, numită aici ,, bătrânească” este ia cu pumnași, încrețită la mâneci jos și având aplicată o bucată de pânză îngustă brodată, ce în trecut nu se lega cu băieri. Din pânză de casă, de fuior de bumbac, sau de bumbac curat, iar mai târziu din giolgiu, această ie este compusă din brățare, ciupag, beata, ce unește prin încrețitură atât brâțara, ciupagul , cât și cele două mâneci ce pornesc direct din guler. Sub fiecare braț, avem o broască mică și o broască mare formate din câte un petic pătrat de pânză, prinse într-un chip special. Gura iei la femeile măritate este în partea stângă.

Din brâu în jos, poalele sunt din două foi drepte și din patru clini scoși dintr-o a treia foaie. Ornamentele brodate ale acestor ii sunt dispuse în lungul mînecii în două șire negre din umăr până la mînecă jos, la obinzală (pumnași), numite ,, ciocănele” apoi ,, puii” cu negru . Pe încrețitura mînecii, înainte de obinzală se face o broderie simplă numită ,,luncet”. Ia cu obinzăli are mîneca foarte bogată. Ciupagul dinainte se face adesea din două foi încheiate pe mijlocul pieptului, de-a lungul, cu cheiță sau cu ciocănel cu pui pe lîngă el.

Iile cele mai frecvente astăzi sunt cele de tipul ,, cu fodori” sau ,, flodori” care au totdeauna mînecile pornite direct din ,, beată” ( guler). Nu se întîlnesc ii cu flodori care să fie și cu altiță. Croiul lor este în general același în toate satele, felul ornamentației diferă însă atît între sate ,cît și în funcție de vîrstă. Flodorii care-i deosebesc de celelalte ii sînt terminați jos la mînecă în formă de manșetă evazată, realizată prin încrețirea mînecii la o distanță de 10-12 cm de la capăt. Iile acestea din urmă nu au ornmente pe piept, ci numai la guler, pe umăr și de-a lungul mînecii,iar jos, la terminarea flodorilor, o cheiță cu negru. Bogat ornamentatem iile fetelor au de-a lungul mînecilor, din guler pînă la flodori, cîte 2-3 șire lungi brodate cu negru, numite la Avrig ,, ciocănele” iar pe piept alte 3-4 ciocănele, cu flori pe lângă ele, peste umăr un rând de pui, din care –ca și iile vechi – pornesc pînă la cot două rînduri de ,, picături”. La Racoviță, ciocănelele se cheamă puricele, picpturile, șîre, iar ornamentele brodate pe piept se cheamă crăci.

Crătința oacheșă dinainte e formată din două foi, țesute în ochiuri în patru ițe, din lînă sau păr de culoare neagră sau vînătă și încheiate cu cheiță sau mreajă cu negru și culori cu știucu, adică din loc în loc alternând culorile. Jur-împrejur se face cheiță și colțișori, iar jos ciucuri trași din urzeală. Crătința roșie sau crătința oacheșă, din spate, purtată numai de femeile măritate , se compune dintr-o singură foaie țesută în război în două ițe, din lînă, ,,diamant” și păr pe urzitură din ață. Cele roșii au vărgi țesute dese și alesături în toate culorile, avînd roșul predominant, la cele oacheșe predomină negrul și galbenul.