‘’Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă, s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.“ (Mihai Eminescu, 1876)
Ca parte integrantă a istoriei, portul popular constituie un document viu care, dăinuind peste veacuri, a transmis generațiilor mesajul unei creații artistice desăvârșite.
Cusăturile huțule se disting prin bogăția și coloritul strict al tonurilor calde, vii, desenele de pe pânză fiind evidențiate în relief, de parcă privesc expresiv de departe.
O trăsătură caracteristică a cusăturilor huțule este ornamentul geometric. Aproape fiecare model este alcătuit din forme de romb, triunghi sau dreptunghi, în care sunt situate elementele principale, cruciulițele. Întâlnim și motive fitomorfe, mai rar și în general cusute cu mărgele.
Gama cromatică folosită de huțuli, este un tablou original cu culori vii-fierbinți și un model negru care încadrează contururile desenului.
Aceasta este întregită cu o gamă de culori rosu-portocaliu, întărită cu culoarea brazilor verzi, rareori întâlnind culoarea albastră.
Huțulii au păstrat cu sfințenie obiceiurile, transmițând din generație in generație credința populară despre cămașă,care, pe lângă toate celelalte piese vestimentare, îndeplinea si rolul de păzitor, ocrotitor al sănătății, crezând că ea poate prevesti un destin mai bun. Pentru realizarea cămășilor era folosită cea mai bună pânză, țesuta manual din fire subțiri de in și cânepă și fire sau ațe de lână colorată.
Catrința huțulă (openka in dialectul hutul) este de aceeași formă dreptunghiulară ca și catrința românească, țesută din lână, în tonuri cromatice vii, bazate pe roșu, galben și portocaliu.
Nota distinctivă a catrințelor, ca și a portului popular huţul, este dată de folosirea altor compoziţii ornamentale, de unitatea tonurilor cromatice, dar si de bata nu foarte lată, de la poale, aceasta deosebindu-se, în general, printr-o altă așezare a dungilor colorate, provenite din urzeală si printr-o lucrătură mult mai complexă.
Brâul se diferențiază și el prin cromatică și prin motivele ornamentale.
Baticurile mari de lână, de mătase sau cașmir, completează portul tradițional huțul. O notă distinctivă este dată de așezarea baticului, aceasta fiind una specială întâlnită doar la huțuli.
Salbele/zgardele de mărgelele venețiene, realizate din sticlă de murano erau nelipsite din ținuta femeii huțule. Astfel în funcție numărul de rânduri/ zgarde de mărgele purtate la gât și etalate cu mândrie, se afla starea materială a femeii respective.
Opincile sunt lucrate manual, din piele de porc și se leagă cu nojițe de lână neagră. Acestea se înfășoară pe glezne. În opinci se poartă ciorapi din lână, denumiți colțuni, ornamentați în partea de sus. Se consideră ca fiind gospodină femeia la care nojițele măsurau 5 m.
Dacă și haina îl face pe om, haina tradiționala îl face pe omul bucovinean, gospodar!
Costume din Colecția Etnografică Paul Torac
Fotograf Bucutea Florin
Credit & Copyright Etnotique
Text Paul Torac
