Cu siguranță, cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o de-a lungul timpului, a fost ocazia de a mă lăsa gătită în straiele mireselor din zona Rupea. Încă de la planificarea călătoriei, i-am făcut cunoscută lui Gabriel dorința mea, nu puteam rata ocazia de a simți pe pielea mea toate trăirile simțite de fetele din zona Cohalmului în cea mai importantă zi a vieții lor. Cu ajutorul doamnei Victoria Suma, dorința mi s-a împlinit, iar Gabriel, din dragoste pentru folclor, a fost de acord să intrăm în rolul unor tineri căsătoriți.
Recunosc că mi-ar fi fost extrem de dificil să aștern pe hârtie cascada de sentimente trăite in acele momente, însa vă asigur că sunt unice și în mod cert, a purta costum tradițional în ziua nunții este cea mai inspirată alegere pentru aura maiestuoasă pe care acesta ți-o oferă.
Miresele din zona Cohalmului (Rupea) purtau două rânduri de vestimentație. Peste ia de fată cu altiță în jurul cotului se îmbrăca ia de nevastă (zisă și cu umeraș) și pumnași întorși. Dacă în trecut se purtau doar poalele încretite în sase lati de pânză, acum, în portul mireselor si-a făcut aparitia rochia din păr: vânată, verde sau neagră urmată de cele două șurțe, cel fetesc și cel nevestesc.
La mijloc se punea un brâu țesut special pentru mirese încins de o curea cu mărgele de o parte și de alta a acesteia, agățându-se două cârpe(roșii sau negre, cu pui). În partea stângă se pune chindeul de nănașă. Pe spate se pun panglicile numite local bertii sau țopchi.
Pieptarul înfundat cu pomul vieții brodat cu ață roșie, se purta la nunțile făcute iarna, când munca la câmp lua sfârșit și lumea stătea mai mult în jurul gospodăriei. Culoarea deținută de acest motiv găsindu-se și pe mărgelele din jurul grumazului.
Pe cap se poartă, bortele cu ”peunii’’, în spatele lor punându-se coiful de mireasă. În partea superioară a bortelor se înfing acele cu fofeze, iar pe lângă ,,talpă’’ se pun știurechile cu cercei.
Mirele purta cămașa cu pumnișori confecționată de către mireasă și/sau ajutată de către rudele acesteia. Cioarecii cu pui din lână țesută în război și bătută în piuă au un croi specific zonei. Se încălțau în cizme de box cu tureacul tare. La mijloc se încinge cu șerparul peste care se pune cureaua cu bumbi specifică ficiorilor.
Pieptarul înfundat se diferenția de cel al miresei prin expresivitatea mult mai pronunțată a broderiei și a pomului vieții, pom în vârful căruia se află un măr.
În cap poartă pălărie frumos ornată cu panglici, fire si vrastă din mușcată roșie. De gât purtau cârpa cu ciucuri trasă printr-un inel.
În cele ce urmează am să mă limitez la câteva detalii lăsând pozele si urmatoarea strigatura de nunta să vorbească de la sine.
,,Mireasa gatita-n flori
Nu te uita la feciori
Si te uita la barbat
Cu care te-ai cununat!
Tu mireasa draga mea
Tot de asta te-ai temut
C-o veni iarna cu vint
Si ti-a lua mire urit
Da iarna a venit cu bine
Ti-ai luat mire ca si tine
Si frumos si inzestrat
De tot satul laudat!
Foaie verde ca iarba
Asa zice mireasa:
Tine-mi Doamne pe badea
Trandafir crescut frumos
Tine-l Doamne sanatos
Sa avem un trai frumos.
Frumoasa -i mireasa noastra
Ca o floare de fereastra
Are fata rosioara
Ca o floare de vioara.
Foaie verde de pe coasta
Frumoasa-i mireasa noastra
Ca o floare din fereastra
Da-i frumos si mirele,
Ca-i ca trandafirele.
Taci mireasa nu mai plange
Ca nu sti unde te-i duce
Te-i duce la casa buna,
Si ti-i soacra ca o muma.
Plingi mireasa nu tacea,
C-asa bine nu-i avea,
Cum ai avut la maica;
De-ai umbla-n carut cu cai
Bine ca la maica n-ai!
Dacă nunta era cu călărași (cai), mirele și ficiorii neînsurați purtau pe umeri cârpe specifice roșii sau negre.
Pintenele este un obiect cu semnificație ritualică, confecționat din creanga unui copac cu trei ramuri, împodobite ulterior cu cârpe (năframi) frumoase în vârful cărora se așezau trei mere.
Aceleași ramuri și mere (trei la numar) le-am descoperit, împreună cu Gabriel, în pomii vieții de pe pieptare, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă pintenul, nu este cumva pomul vieții de pe acestea? Noua ne rămâne întrebarea: oare câte mistere se ascund în lumea satului…?
Adevărată „carte de indentitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unei îndelungat proces de creaţie. Nenumăratele vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi etnografice atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie românească în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pălăria este un accesoriu folosit pentru acoperirea capului, ea poate fi purtată ca protecţie împotriva intemperiilor, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranţă sau pentru a fi în pas cu moda. În satul tradiţional, pălăriile au fost şi un indicator al statutului social. În armată, acestea indicau naţionalitatea, filiala de servicii, rang şi/sau de regiment.
În trecut bărbaţii, indiferent de vârstă, purtau capul acoperit. Căciula sau pălăria se dădeau jos doar atunci când intrau în casă, în biserică şi pe timp de doliu. Dacă un străin de comunitate ştia care este statutul social al unei femei doar privind felul în care aceasta avea acoperit şi împodobit capul, la fel se întâmpla şi atunci când privea un bărbat. Flăcăii îşi ungeau, înainte vreme, părul cu unt topit şi purtau coade făcute de mamele lor.
În zone izolate, din Moldova, situate în preajma marilor mănăstiri, s-a obişnuit purtarea ,,comănacului’’ , o formă hibridă de pălărie, confecţionat din lână împletită sau din pănură groasă ( ţesătură din lână dată „în piuă”), din pâslă de culoare neagră sau cafenie, nu foarte înaltă, având o forma cilindrică. Termenul este însă cunoscut pe un areal ce coboară, destul de curios, pe Valea Mureşului, în Mureş, Alba şi Hunedoara, dar era folosit ca denumire pentru pălărie şi în sensul generic de „acoperământ pentru cap” , atestat încă din secolul al XVI-lea, etimologia fiind necunoscută.
Pălăriile purtate de bărbaţi pot fi încadrate tipologic din punct de vedere al materialului din care sunt lucrate şi din punct de vedere al croiului. Din punct de vedere al ,materialului deosebim, pălăriile din pâslă( dimie, fetru, pluş) şi pălăriile de paie. Din punct de vedere al croiului, deosebim pălării cu calota mică, cu boruri minimale, cele cu borurile întoarse şi cele cu boruri drepte. Pe lângă aceste două categorii mai există şi diferenţierea din punct de vedere zonal (geografic) în care acestea se lucrează. Important este şi factorul care indică locul de fabricaţie: atelier de manufactură sau industrial.
Primul tip, pălăriile de pâslă nu s-au lucrat niciodată în gospodăria ţărănească, ele fiind totdeauna lucrate în ateliere specializate. În trecut, până la începutul secolului al XX-lea, atât atelierele de meşteri, cât şi fabricile, confecţionau anumite forme de pălării special pentru ţărani, după tradiţii bine stabilite, forma lor variind de la zonă la zonă. Tipul de pălărie de pâslă purtată de ţărani şi împământenirea acestuia în anumite zone din ţara noastră, a fost determinat şi de comerţul rural, care desfăcea produsele anumitor fabrici cu care comercianţii aveau relaţii stabilite. Dar şi meşterii breslelor din Transilvania, în special saşii, lansau prin atelierele lor anumite forme de pălării, vândute atât la târgurile locale, cât şi peste Carpaţi desfăcându-şi marfa şi în provinciile vecine, Oltenia, Muntenia şi Moldova, unde surprindem aceleaşi pălării cu borul mare întins sau ridicat, purtate şi de ţăranii din Transilvania.
O menţiune specială se cuvine să facem despre formele pălăriilor din pâslă intrate în vestimentaţia bărbaţilor din Transilvania şi Banat. Aici coexistă două tipuri importante: unul este reprezentat de pălăria cu borul ridicat, aproape în poziţie verticală şi calota sus dreaptă, purtată în zonele de vest a ţării- Bihor, Arad, Banat şi Hunedoara, dar şi în Bucovina, numită de Pădurenii din Hunedoara „pălărie rotogoală cu veşti” sau de bănăţeni „pălărie cu gang”, de-şi puneau pipa în „gangul” creat de „veştile” înalte, produs al fabricilor din Austria (surprindem acelaşi tip de pălărie şi în portul ţăranilor austrieci). Al doilea tip este pălăria cu borul mare, întins şi calota mică, rotundă purtată pe un teritoriu extins din Transilvania, începând cu Ţinutul Năsăudului şi al Lăpuşului, până în Mărginimea Sibiului, produs al atelierelor meşterilor saşi care comercializau aceste pălării şi peste Carpaţi. În portul bărbaţilor din Muscel, în trecut, se purtau pălării cu calotă rotunjită şi joasă, cu marginile drepte şi relativ înguste, având în jurul calotei o bentiţă neagră, cu două dunguţe mici pe margini. Acesti tip de pălării era purtat deopotrivă de bărbaţi şi femei şi a fost înlocuit mai târziu cu pălăriuţa mocănească cu boruri mici, purtată de păstori.
Menţionăm, de asemenea, că pălăria cu borul mare s-a purtat şi în zona Mărginimii, forma mică de „ceaun” a pălărioarei purtată astăzi de întreaga mocănime- atât în Transilvania cât şi în locurile de pendulări şi aşezări ale mocănimii din vechile provincii româneşti- fiind introdusă mai recent- la sfârşitul secolului al XIX-lea- după părăsirea pălăriei cu boruri mari.
O variantă a pălăriei cu borul ridicat, de dimnesiuni mai mici, se poartă în Ţara Oaşului (similară cu cea purtată de ţăranii din Slovacia, Polonia, Ucraina) şi care este confecţionată doar pentru locuitorii acestei regiuni.
În Moldova, pălăria cu borul mare era contemporană cu aceeaşi forma de pălărie purtată în Transilvania, de unde a pătruns prin comerţ. În Muntenia şi Oltenia, ţăranii purtau pălăria rotundă cu borul puţin mai ridicat şi calota rotunjită, denumită „pălărie popească”. Mult înainte de Primul Război Mondial, în ţinutul Vrancei, se purtau pălării cu margine mare. Ele se numeau ,, pălării de la Braşov’’. Acest tip de pălărie a fost înlocuit de ,, pălării de târg’’. Marginea pălăriilor se numea ,, streaşină’’, panglica ,,şiret’’, iar calota ,, căciulă’’ sau ,,potcap’’
Cele menţionate anterior ne permit să afirmăm că marea varietate a pălăriilor de pâslă ţărăneşti era determinată atât de forma borului, care putea fi mai mică sau mai mare sau mai mică, cât şi de aceea a calotei, încadrându-se într-un anumit stil, devenit local şi aparţinând tipologiilor diverselor zone etnografice din ţara noastră. Menţionăm culoarea exclusiv neagră a acestor pălării. În zona Făgăraş se purtau pălării negre, cu bor mic de obicei, cu ,, frunză’’şi catifea pe bor.
Începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, în unele zone, ţăranii au început să poarte pălării orăşeneşti; astfel, „pălăria vânătorească” purtată de pădureni, sau „pălăria de mătasă”( din pânză pluşată) a buciumanilor din Munţii Apuseni, pălăria cu „borul drept”, de asemenea din pânză pluşată, purtată de mocani, au perpetuat până astăzi o anumită formă caracteristică. Majoritatea zonelor şi-au pierdut specificul pălăriilor, singurele unde modelele vechi se mai regăsesc, fiind Năsăudul, Oaşul şi „mocănimea” (cu pălărie mică).
Al doilea tip, pălăria de paie, confecţionată din împletitura paielor diverselor cereale cultivate în zona respectivă sunt produse atât în gospodăria proprie cât şi- în cea mai mare parte- de meşteri specializaţi din cadrul atelierelor rulale, unele sate devenind centre specializate în realizarea acestora şi care se comercializează de obicei prin târguri. Purtate şi de femei la munca câmpului, în zone mai restrânse „pătrunzând” chiar în structura costumului de sărbătoare- de exemplu în zona Căpâlnei din sudul Transilvaniei sau a Şieului din nord. Aceste pălării- corespunzător funcţionalităţii lor- au borul mare şi calota mică.
Pălăriile bărbăteşti prezintă o mare varietate de forme pe cuprinsul ţării, unele devenind tipuri specifice unor zone etnografice; astfel clopurile de paie cu boruri din ce în ce mai mici se poartă în Maramureş sau în Oaş. Pentru zona Maramureş, pălăriile de paie, cu borurile mai largi decât la cele din Oaş şi pana mai puţin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe Valea Izei, precum şi în satele de pe valea Vişeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe Valea Tisei se purtau pălării de paie, de formă clasică. În anii ‘50 ai secolului al XX-lea, Oaşul a înfluenţat Maramureşul, în special satele din subzona Mara- Cosău şi Iza Inferioară, în sensul că s-a produs o formă hibridă de astfel de pălărie. Clopul cu calota cilindrică foarte înaltă este specific Sălajului, Chioarului, Cării Mari, iar pălăriile cu calota înaltă şi borul drept sunt foarte purtate în Romanaţii Olteniei, cu centrul la Dăbuleni. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, foarte multe pălării din paie purtate de bărbaţi au preluat forma pălăriilor de tip orăşenesc, cu borurile însă mai mari, dată fiind funcţionalitatea lor de a ocroti de soare pe purtător.
Ambele tipuri, atât cele din pâslă cât şi cele din paie, se împodobesc de sărbători sau la diferite prilejuri, cum sunt nunţile şi botezurile, cu buchete de flori, cu mărgele sub forma zgărdanelor (Moldova, Năsăud, Maramureş, Ţara Oaşului, Câmpia Transilvaniei), cu ciucuri mari de lână ( Făgăraş), şireturi din fir auriu ( Buciumanii din Munţii Apuseni), cu pene de păun sau guşă de fazan ( numeroase zone din Transilvania, Moldova şi Muntenia), cu lănţişoare de alamă ( Câmpia Transilvaniei). Cel mai spectaculos decor al pălăriei este garnitura de pene de păun aşezate pe cinci- şase rânduri, formând un semicerc cu diametrul de 50-60 cm , purtată la pălărie de feciorii din Năsăud. În mijlocul semicercului de unde pornesc rândurile de pene, se pune „un struţ”, un buchet de flori prins cu o rozetă cusută cu mărgele colorate.
Pe lângă pălăriile bărbăteşti din fetru, în unele zone etnografice ale ţării există şi unele lucrate din pâslă neagră, purtate de femei. Acestea sunt răspândite în zonele subcarpatice ale Munteniei, cu precădere în Muscel, dar şi în sudul şi sud-estul Transilvaniei, în Ţara Oltului şi în Covasna, şi bineînţeles acestea erau împodobite. Purtată de fete direct pe cap şi de neveste peste ştergar, pălăria de pâslă a fost părăsită încă de la începutul secolului al XX-lea. Portul femeiesc din Muscel a atras atenţia prin pălăria de fetru, purtată deopotrivă de femei şi fete. În legătură cu acest obicei, trebuie să amintim că el se menţine şi în sudul Ardealului. Dacă ţinem seama că despre un asemenea obicei în sudul Carpaţilor nu există semnalări documentare, trebuie să-l privim ca o influenţă săsească, răspândită în Muscel prin populaţia românească din Ardeal, care a avut puternice legături cu această zonă. Şi în zona vecină, Avrig, femeile căsătorite au purtat sub influenţa saşilor – până prin 1940 pălării negre cu borul lat, iar vara, peste ,,păstură’’ se poartă de către toate femeile pălării de paie, caracteristice cu borul lat şi rotunjit în jos.
În Făgăraş, fetele în trecut şi fetiţele până în perioada interbelică, mai ales în Drăguş, purtau pălăriuţe negre cu bor mic şi cu ,,ciucur’’ mare de lână colorată, la fel şi băieţii până la 12- 13 ani. Părul era de obicei, purtat retezat drept.
Am imbracat portul de tanara nevasta (nevasta noua) din Daisoara cu ajutorul,,matusii’’ Ileana din Mateias. Fermitatea miscarilor ei si usurinta cuvintelor adunate in povesti despre portul fetelor din sat, mi-au facut imaginatia sa zboare in alte timpuri, cand, prin mainile si sub privirile ei, au trecut zeci sau sute de satence.
Cu certitudine, sentimentele ce te cuprind lasandu-te gatita de mainile unei bunicute pentru care traditiile si moda din sate sunt inca de actualitate, iti raman adanc in suflet…
Cu altita si manecile intoarse, camasile stravechi prezente in marea majoritate a zonelor etnografice, au inceput treptat sa-si piarda din particularitati si sa cunoasca forme mai moderne. Camasa pe care o port reprezinta forma mai tinereasca purtata in special de fetele necasatorite sau de tinerele neveste, o fuziune intre vechi si nou, prin prezenta umeraselor si a fodorilor ce au inlocuit maneca intoarsa.
Aceasta a cunoscut treptat ,,modernizarea’’, Daisoara adaptand specificitatea componentelor portului de pe Tarnava Mare cu elementele imprumutate din Tara Oltului, mai precis zona Fagarasului.
Peste fusta alba cu dantela la poale, se pun cratintele rosii incinse de o curea brodata cu margele multicolore, curea ce se prinde in fata cu ajutorul unei panglici de culoare rosie. Tiparul stravechi al pieptarului (,, chieptarului’’) infundat, a fost si el inlocuit de forma despicata. Gateala capului este constituita din carpa de par infasurata numita razor.
Ziua de 14 Octombrie este un moment important al calendarului pastoral şi reprezintă pregătirea turmelor pentru iernat, precum şi deschiderea principalelor târguri, la care se valorificau produsele turmelor de oi. La români, ziua „Sfintei Vineri de Toamnă” sau Cuvioasei Paraschiva este şi praznic al morţilor pomeniţi din neam în neam, motiv pentru care se împart ofrande (lipii din grâu nou, vin sau must nou etc.) pentru cei plecaţi în „Lumea Neîntoarcerii”.
Praznicul impune şi interdicţii: munca la câmp, chinuirea bobului de grâu, care are chipul lui Hristos, meliţarea cânepei, toarcerea ei cu fusul, spălatul rufelor, facerea focului în cuptor, coacerea pâinii, consumarea pepenelui roşu sau a poamelor negre, a porumbelor. Interdicţiile legate de Vineri ca zi a săptămânii sau în cadrul unei sărbători calendaristice sunt numeroase, ele vizând majoritatea activităţilor casnice. Printre acestea figurează, evident şi torsul, Sfânta Vineri pedepsindu-le cu asiduitate pe femeile care în seara zilei de Joi spre Vineri sau Vineri spre Sâmbătă încă mai au de tors.
Motivele legendelor privitoare la acest personaj sunt identice cu cele despre Marţolea, Joimăriţa: personajul vine pe la casele gospodinelor şi îşi ofere sprijinul pentru terminarea cât mai grabnică a activităţilor- tos, zolit, fiert torturile. Femeile neştiutoare sunt salvate de obicei de naşă- ea are rolul hotărâtor în iniţierea tinerei fete, fiind cea care “ştie”.
În practicile pastorale, sărbătoarea Sfântei Paraschiva are şi conotaţii premonitive, stabilindu-se felul în care va fi iarna, funcţie de cum dorm oile în stână: adunate una lângă alta, semn de iarnă grea, iar răsleţite, semn de iarnă blândă.
În mitologia românească, „Sfânta Vineri” poartă diferite chipuri. Când este prezentată ca divinitate intransigentă, justiţiară, este imaginată în chip de văduvă foarte bătrână, uscăţivă, rea, aducătoare de năpastă, iar când devine ocrotitoare, poartă chipul unei bătrâne veghetoare la sănătatea oamenilor şi la fertilitatea câmpurilor. Ea însăşi ar poseda la curţile ei o căţea de pază cu trup de fier şi dinţi de oţel, numită adesea Leica-Boldeica.
Ca personificare a zilei, „Sfânta Vineri” este cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei, care protejează femeile căsătorite şi pe care le ajută la naştere, care căsătoreşte fetele şi poartă de grijă animalelor sălbatice.
În calitate de personaj oniric, apare în visele femeilor şi ale bărbaţilor pentru a le comunica reţete de medicină populară sau pentru a-i înghionti cu toiagul, mai ales pe femeile care cos în această zi, pentru că ” ţi se coc degetele şi-ţi cad unghiile”, ori pe cei ce mănâncă de dulce sau pentru a-i stropi cu apă vie dintr-o cupă ţinută în mâna dreaptă pe cei care o respectă pentru a fi fericiţi.
A fost o dată un împărat și-a avut doi feciori, pe Cucu și pe Ștefan. Amândoi cu părul de aur, pe umeri doi luceferi, pe piept semnul Lunii și al Sorelui, iar fața lor strălucea ca piatra cea scumpă.
Împăratul a pornit la un război mare, din care nu s-a mai reîntors căci dușmanii l-au omorât. Înainte de a pleca împăratul la acel război a zis fiilor săi <<Ascultați fiilor ce vă spun! Eu mă duc la război, iar voi rămâneți în pace cu mama voastră și de cumva s-ar întâmpla, ca eu să mor în acest război mare, atunci în locul meu vei urma tu fiule Cucu>>.
.
După sfârșitul bătăliei auzind împărăteasa despre moartea soțului ei, îndată strânse sfatul mare și întări în scaunul împărătesc pe fiul ei Cucu, precum lăsase tatăl său. Lui Ștefan însă nu îi păru bine de aceasta și începu a pismui pre fratele său. Văzând acestea, mama lor încercă din răsputeri a-i împăca; însă toate fură în deșert, căci nici unul nu voia decât împărăția ori moartea.
Au ajuns să se lupte cei doi frați, iar Ștefan îl învinge pe fratele său Cucu, și-l alungă de pe scaunul împărătesc . Atunci auzind despre aceasta tatăl lor, care se afla în lumea albă, scrie o carte și dând-o Corbului , îl slobozi pe Buricul Pământului , să iasă afară în lumea cea nouă cu cartea și să o dea feciorului său acum împărat.
Dar Ștefan nu băgă în seamă nici înfruntările tatâne-lui, că nu face bine și așa lucrul rămase ca mai înainte. Mama lor supărată foarte s-a bolnăvit greu și înainte de a muri cheamă pe amândoi fii la sine și încearcă încă o dată a-i împăca. Văzând și de astă dată, că sfatul ei părintesc nu-l primesc, le zise:<<Dacă nu mă ascultați voi pe mine, eu vă blestem cu lacrimi în ochi și cu limbă de moarte, ca Dumnezeu să vă despartă, pe unul la Răsărit și pe celălalt la Scăpătat, și oricât veți încerca a vă întâlni, să nu vi se împlinească această cerere a voastră!>> Zicând acestea, împărăteasa muri, iar pisma dintre cei doi frați urmă și mai departe.
Nu mult după aceea pe cei doi frați, începu a-i dojeni conștiinta din lăuntru- aveau vise grele în care tatăl și mama lor vorbeau cu dânșii, că nu este bine ce au făcut. Atunci ei își aduseră aminte de blestemul mamei lor și așa Ștefan chemă pe fratele său la sine pentru a se împăca. Văzând mama lor, că deși târziu, totuși s-au putut ierta unul pe altul, se îndură a le ușura cumva blestemul, și așa ceru de la Smeii din ceia lume, ca pre ambii frați să-i prefacă în două păsări; Ștefan să rămână în lumea cea nouă, iar Cucu să fie adus în lumea albă la tatăl și la mama sa. Amândoi aveau pene de aur și piatră scumpă, Ștefan de păcatul călcării vorbei tatălui, și de blestemul mamei s-a cernit în pene negre.
Aceasta s-a și întâmplat, iar Ștefan e pasărea de la noi, care cântă <<Cucu Cucu>> și strigă pe frete-său din ceia lumea, iar acela de acolo răspunde <<Ștefan Ștefan>>.
Costum teleormanean compus din camasa cu poale incretita la gat si zuvelci specifice zonei.Motivele vegetale de pe altita si rauri sunt brazdatate de meandrul cusut cu paiete metalice. Zuvelcile de Teleorman cu fluturi sunt cusute in doua ite cu alesatura in tehnica karamani.Ce-mi aduc eu aminte de la bunica, erau margelele rosii, ce au prins viata din mainile Oanei, iar pe aceasta cale ii multumesc.
,,Sunt momente cand inchizi ochii si incerci sa-ti aduci aminte de copilarie, de ulitele satului, de cireada de vaci ce-si croia drum prin stuful des din balta pentru o gura de apa in zapuseala zilelor de vara. Amintiri ramase in suflet, culori inca vii si sunetele horei de la marginea satului imi alimenteaza si acum setea de origini. Intre toate acestea, vagi imi sunt imaginile cu portul, parca mama avea o camasa cu fluturi si pare-mi-se, o fota pe care a vandut-o cand eram copil. Nici nu mai stiu cum se purtau atunci femeile, am doar franturi de imagini si poate as recunoaste daca as vedea’’.
Acestea sunt vorbele tatei si dorindu-mi atat de tare sa-i ofer posibilitatea de a recunoaste un costum autentic de Teleorman, am inceput sa caut piese. Stiam inca de la inceput ca o sa fie greu, ca nu prea se mai gasesc, ca influentele si-au spus cuvantul si rare sunt ocaziile de a gasi ceva. Curajul nu mi l-am pierdut, dar intreband in stanga si in dreapta am reusit sa pun la cale o surpriza pentru ai mei. In mod evident voiam sa pozez in satul nostru si sa reecreez scene ce-l faceau pe tata sa-si aminteasca de anii lui de copilarie. Mandra cu ogarul, torsul lanii pe prispa casei, casa Morometilor, framantatul painii si minutele de tihna pe marginea iazului le veti descoperi mai jos si in articolele urmatoare, caci nu m-am putut limita la o singura imagine ce aducea trecutul in prezent.