,,Începe ciclul de sărbători trinitare consacrate vărsatului, una dintre bolile cele mai de temut în mediul țărănesc. Sf Varvara-una dintre puținele sfinte cu numeroase atribuții de protectie îi apară atât pe copii, pe mamele lor, pe tinerele fete, dar și pe mineri. Fiind o suprapunere târzie peste duhul vărsatului, împlinirea aspirațiilor oamenilor se putea face numai prin plata rituală, sub formă de ofrandă, ce trebuia oferită în ziua sărbătorii.
Varvara e sora Sfântului Nicolae. Varvara e ținută numai de femei, căci ele zic că e ziua lor. Varvara e ținută numai de moarte. Două sfinte umblă cu vărsatul din sat în sat, din casă în casă și celor care n-au ținut această sărbătoare le-au bolnăvit copii de vărsat. Varvara se ține cu mare sfințenie, neputând-se mâna pe nimic. Sf Barbură e cu bubele. Cine lucrează în ziua aceasta nu se mai curăță de ele tot anul, mai cu seamă de cele dulci. Dis-de-dimineață, pe nespălate și negustate, fac pe față semnul crucii cu miere de stup toți ai casei.
Cine mănâncă fasole și muncește în această zi și una se pune la streșina casei. Se spune că Vărastul, când trece pe lângă acea casă, se abate, mănâncă din turtă, bea apă și apoi pleacă înainte, la altă casă. O femeie s-a sculat până la ziuă, a splălat, a tors un fus, apoi, a adormit, a visat cum a venit la dânsa o altă femeie și i-a vorbit așa: ,,Vrednică fuseși tu, spălași, torseși, dar nu te gândiși să faci o turtă cu cruce, s-o dai pentru zilele Bubatului, că ți-oi găsi copiii morți,,. Și sculându-se, și-a găsit pe cei doi copii morți. La Barbura e credința că dacă vine cineva în casă și n-are gând bun, îți merge rău la vite, paseri, îți mor copii etc. Venit vecinul în casă, dacă are gând și se scoală de pe scaun, în vară nu mai clocesc găinile sau alte paseri. Puii nu se mai pot scoate. Dacă intră în casă femeie mai întâi de dimineață, e rău pentru acea casă.
Se face o turtă de făină și se dă crudă unui om bătrân, ca el s-o coacă. Se fac turte în toate diminețile de Bubat zicând ,, când va veni bubatul are să fie bun ca mierea și dulce ca pâinea.,, Mamele obișnuiesc să-și îmbărbureze copiii, ungându-i pe față cu miere, cu apă în care s-a topit zahăr, ca să fie feriți copiii la vărsat, sau,dacă s-au îmbolnăvit, boala să fie dulce ca mierea, ca zahărul.
În apa cu care se spală copii s-a spălat în prealabil o icoană, pentru ca fața copiilor să fie curată ca icoana. În unele părți se fac turtele Barburii-turte cu nucă, unse cu miere. Una se dă de pomană la copii, cealaltă se pune în streșina casei. Lângă casă se mai pune o cofă cu apă, în credința că, atunci când va trece vărsatul, să mănânce din turta pusă la streșină, să bea apă din cofă și să plece mai departe, la altă casă.
Apărător de rele : Se serbează de către femei, mai ales spre a-și feri copii de bubat. Nu se țese și nu se coase, pentru ca vărsatul să nu fie țepos ori des ca ițele; nu opăresc rufele, să nu se opărească vărsatul etc. Copii nu trebuie să mănănce porumb copt , fasole sau semințe de dovleac,pentru ca erupția să nu fie mare ca semințele respective. Pun pe fațămiere și cu roșeață la frunte. Cei care n-au miere pun zahăr cu apă și vopsea roșie. Se lua o bucată de marmură, se punea la lumânare, plimbând-o deasupra lumânării până se înegrea de fumul de la lumânare. Cu această bucată de marmură înegrită se măzgăleau copiii pe față. În zilele bubatului, dimineața, pe nespălate, mamele dau copiilor, pe ferestre, să înghită câte trei boabe de fasole nefiartă.”
Text Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român
Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sfântului Andrei. Această lună fiind geroasă încât te-nțeapă de parcă-ți bagă ace, undrele.
Anul se sfârșește și gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-au adunat apă pe sămănături, dacă nu trebuie să taie copaci și tufiș, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curățite, nutrite, bine așternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutrețul uscat, nu trebuie să se dea și rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeață pe afară, dacă nu se îngheață apa pusă pentru vite și pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiți au destul aer.
Pivnița, de mucezește câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă și aerită din când în când. Sălata și alte legumi, dacă e neauă puțină, se acoper cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an.
Vitele trebuiesc ținute în curățenie deosebită și sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi. Când gerul e mare, ferestrile pivnițelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puțin. Pleava se opărește și, amestecată cu napi de nutreț ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se cruță nutrețul.
Prevestiri:
Dacă începutul lui Decembrie va fi geros, tot așa va fi zece săptămâni. Daca în Decembrie e ger bun, atunci va fi vară secetoasă și călduroasă, iar daca în luna aceasta va fi vreme domoală, vara va fi ploioasă.
Când câinii latră la lună urmează ger mare. Gerul și neaua din Decembrie vestesc grâu mult. Indrea geros aduce an mănos. Spălarea cu prima neauă se crede că face fetele frumoase și drăgăstoase.
Text Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român
Mărturiile scrise menționeză că în Muntenia și Moldova au existat steaguri mari și steaguri mici, adică ale țării și ale armatei.
Printre primele mențiuni scrise despre stindarul românesc se află și un desen austriac care reprezintă un steag domnesc moldovenesc al lui Ieremia Movilă, capturat de Mihai Viteazul în 1601. Era un steag roșu cu bordură galbenă, iar în mijloc era reprezentată stema Moldovei: capul de zimbru cu o stea cu opt raze așezată între între coarnele acestuia, fiind flancat de luna plină înscrisă într-un cerc cu o cruce.
Despre steagurile Țării Românești avem doar mărturii. Astfel prin 1593 steagul mare al țării era alb pe damasc se arata un corb pe frunză de enupăr verde și care avea în cioc o cruce de argint, suflată cu aur, semn de marcă foarte veche și principală a Tării Românești.
Steagurile erau confecționate din material prețios: mătase sau brocart adus din Orient. Steagurile mari purtau stema țării brodată cu fir scump de argint și aur.
Steagurile mici au fost cele ale oștirii. Fiecare unitate avea însemnele proprii. Astflel steagul Moldovei era de culoare roșie, iar cel al Munteniei era alb. Ambele aveau brodate pe ele câteun sfânt. În perioada anilor 1830-1859 steagul mare al Țării Românești are două culori galben și albastru, iar cel al Moldovei albastru și roșu.
În anul 1834 în principatele române steagul bicolor: albastru și galben se înlocuiește cu trioclorul: roșu, galben și albastru. În Moldova steagul țării bicolor albastru și roșu se va menține până la Cuza. Desigur steagul Țării Românești păstrează vulturul, iar cel moldovenesc nelipsitul cap de bour. Abia în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza se adoptă pentru însemnele ambelor țări tricolorul compus din roșu, galben și albastru.
Prin Convenția de la Paris din august 1858 se prevede ca și oștirile ambelor țări să fie la fel. Sub Cuza se împart steaguri cu tricolorul național..
În anul 1863 steagul țării era astfel: trei fâșii de culorile roșu, galben și albastru care au pe ele acvila, iar pe piaptul acesteia este aplicat un scut cu stema Principatelor Unite – capul de bour, într-o parte și acvila în cealaltă.
Generalul oștirii române Emanuel Florescu întărește cele de mai sus la 1961 când îl impune și în armată. Constituția din 1866 și Legea pentru fixarea armelor din România din 1867, legiferează culorile drapelului în Principate. În anul 1872, o altă lege va schimba dispunerea orizontală a culorilor. Acum, legea spune următoarele: Culorile drapelului trebuiesc așezate vertical, în ordinea următoate: albastru, alături de prăjina drapelului, galbenul la mijloc, iar roșul la margine. Aceiași lege mai prevede că drapelul armatei avea așezată în mijloc stema țării, iar drapelul civil nu va purta stema.
După întregirea României, stema cea nouă a țării s-a așezat în mijlocul steagului.
În teritorile ocupate drepelul național a fost interzis până la Unirea cea Mare din 1918. Ca semn de identitate națională, linvistică și teritoriale, culorile sfinte și interzise vor fi așezate pe creațiile artistice ale țăranului: costumul țărănesc românesc, țesături, covoare și icoane. Ascuns ori expus, chiar și în altă topică a culorilor, tricolorul afișat va deveni un simbol al revendicărilor naționale de revenire la trupul țării. Tricolorul în creația țărănească românească este tocmai declarația apartenenței de neam și patrie, de biserică și limba română în școală, aramată și administrație.
30 Noiembrie- Sfântul Andrei, Sântandrei, Moș Andrei, Andrei-de –Iarnă; Ziua Lupului, Gădinețul Șchiop-Ieșirea Filipilor de Toamnă,Sf. Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României.
,,În calitate de început ( după unele presupoziții, acum am avea de-a face cu Anul Nou dacic, în felul acesta explicându-se această concentrare de sacralitate), este firesc să întâlnim credințele care ne spun că această zi poate fi considerată începutul iernii (Sf Andrei e ,, cap de iarna,, , chiar dacă de la Sf. Dumitru sau Ovedenie întâlnim frecvent același constatări). Pe lângă practicile magice apotropaice ce vizează paza contra lupilor ( ce continuă prescripțiile din ajun), un număr mare de credințe susține interdicțiile de lucru în această zi, pedeapsa cea mai frecventă fiind boala rituală, care izbucnește la dată fixă ( Ignat) sau care durează un an de zile.
Sf. Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României.
Slăvitul apostol Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în cetatea ce se numește Vitsaida. Dumnezeiescul Andrei, defăimând toată turburarea lumească, și-a ales să petreacă întru feciorie și n-a voit să se însoare. Ci auzind că Ioan, Înainte Mergătorul Domnului, umblă prin laturile cele de pre lângă Iordan și propovăduiește pocăința, s-a dus la dânsul și i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa întru mai multe înțelegeri. Apostolul Andrei cu tot sufletul a urmat lui Hristos, și mai întâi decât ceilalți apostoli a fost chemat la învățătura lui Hristos, și pentru asta s-a numit întâiul chemat. Și au căzut în soarta apostolului Andrei neamuri până în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile și amândoua părțile cele de pre Marea Euxinului, toate câte se află între Tracia și între Macedonia, până la râul cel mare, Istrul, care acum se numește Dunăre; toate nemurile acestea erau țarină pusă înaintea lui, întru care voia să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu.
Se mai zice și Andrei Pescarul, pentru că, după cuvântul lui, niște oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele și au prins pește mult. Pe sfântu Andrei cică l-o găsit o femeie pe o apă, unde a fost dat de mă-sa într-o albiuță. Femeia aceea,luându-l și crescându-l mare, l-o pus să-i păzească păpușoii din grădină. Andrii s-o culcat acolo, în păpușoi. Sărind tată-său în grădină să vadă păpușoii, Andrei a luat pușsa și l-o împușcat; pe urmă s-o dus la un popă să se spovăduiască pentru ca să-și ispășească pacatele. Popa i-o zis că e bun de dat în foc. Atunci Andrei a luat ciomagu, i-o dat popei una în cap și l-o omorât. Apoi s-o dus la alt popă și tot așa o făcut. Pe urmă s-o dus la un călugăr.Călugărul i-o zis să vie după dânsul și l-o dus la o groapă de fântână fără apă, l-o dat într-însa și l-o încuiet, iar cheia a aruncat-o într-un râmnic. O trecut o sută de ani de atuncea. La o sută de ani, niște pescari, prinzând un pește din acem râmnic, i-o dat și călugărului un pește. El, luând peștele și spintecându-l ca să-l facă mâmcare, o găsit într-însul cheia și s-o dus să-i deie drumul. Când colo, Andrei era încă viu. Călugărul l-o scos de acolo și i-o pus în spate o pereche de desagi mari cu bolovani, i-o mai dat zece oi: cinci negre și cinci albe, și l-o trimes să le pască, zicându-i ,, Când s-or face oile cele negre albe și cele albe negre, numai atunci ți-i ispăși tu păcatele. El s-o dus cu desagii în spate și cu oile. La un drum vede un om călare venind în fuga mare. Era un hoț. Andrei îl întreabă că unde se duce? ,, Mă duc, zice hoțu, c-am omorât trei sate și am să mai omor unu., Atunci Andrei i-o dat cu ciomagu în cap și l-o omorât. Oile cele negre îndată s-o făcut albe si cele albe negre. Andrei și-o ispășit păcatele și s-o făcut sfânt.
Iarna zic unii că vine Sf.Dumitru,da nu-i adevărat. Sf Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte. E ziua când lupii se formează în potăi de câte doisprezece și nu se despart decât în ziua de Bobotează. Lupul, al cărui gât e țeapăn, în această zi capătă darul de a și-l îndoi. De aici credința că în această zi ,, își vede lupul coada,,. Când urlă lupii adunați mai mulți în haite ei se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască prada. Lupii sunt câinii lui Sân-Petru, cu care pornește în căutarea cailor furați de un tâlhar sau în căutarea dracilor. Sf Petru le ursește în fiecare noapte vitele pe care lupii trebuie să le mănânce.
Sf Andrei e rău pentru boale și cine lucrează în ziua lui nu-l iartă Dumnezeu, după cum nici pe el nu l-a iertat Dumnezeu.
Obiceiuri
Oamenii,în seara de Sf. Andrei, mânâncă un fel de turtă înmuiată în usturoi. Se serbează cu mâncări gătite în usturoi. Sf. Andrei e pescar. De ziua lui se mănâncă pește.Femeile fierb grâu sau porumn în apă, le amestecă cu nuci, cu zahăr sau cu miere și mănâncă, după ce a împărțit pe la vecini. Altele fac otrepele lui Hristos, un fel de iofca cu formă de casă și îndulcite cu miere și zahăr.
Se ține zicând că e începutul iernii și să le meargă bine toată iarna.Se ține pentru a fi iarna mai dulce și gerul mai slab. Se ține ca să fie iarna plină de zăpadă, care aduce belșug. Sf Andrei ținându-l, cara are să fie mai blândă. Sf Andrei se ține pentru a trăi mulți ani. De Sf Andrei zic că se aruncă boabe de porumb pe coș. Se fierbe și se împarte grâu, ca să fie grâul plin de bob.
Ziua se serbează prin nelucrare, ca să nu strice lupii vitele și pentru ca oamenii care pornesc la drum în această zi să nu fie atacați de aceste animale. Acela care umblă cu pieptenele în ziua de Sf Andrei va fi mâncat de lup, de aceea mai cu seamă femeile se feresc în acea zi nu numai de a umbla cu pieptenele, dar nici a-i rosti numele. Oamenii se păzesc cu sfințenie a nu pronunța măcar în această zi cuvântul lup, căci vor fi expuși la din contra a-l întâlni peste an negreșit. Nu coasa ca să nu strice gândacii recolta viitoare. Ca să nu-ți fure nimeni nimic din câmp, în ziua de Sf Andrei să nu împrumuți și să nu dai nimic din casă.
Magie
Fetele își facde dragoste astfel: într-o sită se pun usturoi și tărâțe.Acest amestesc stă pe masa din casă până când fetele gătesc, cu ceea ce fiecare a adus, masa. După masă iau căței de usturoi, îi leagă cu ață roșie și ieșind afară pe întuneric, leagă parul gardului ce poate nimeri. Cu usturoiul arătat ung și obiectele analoage cu cele ce au pierit sau s-au furat. Rezultatul este că în scurt timp vor intra în posesia abiectelor furate sau pierdute prin descoperirea făptuitorului. Vrajitoarele fac pe ursită, dau cu bobii și iau mana de la vaci.Unele fermecătoare se dezbracă cu pielea, ducându-se la fântănă prin puterea nopții, când aruncă înăuntru.”
Text: Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român
Maramureșul este străbătut de trei văi principale Vișeu, Iza , Mara, fiind o zona deluroasă și muntoasă, închisă de lanțuri carpatice. Asadar, elementul etnic maramureșean se găsește izolat pe cale naturală de restul românismului.
Criteriile politico-economice autohtone de delimitare administrativă a regiunilor nu sunt identice cu factorii care au determinat, în curs de secole, conturarea regiunilor și zonelor etnografice. Astfel, în cazul regiunii Maramureș, analizând elementele etnografice existente, putem defini următoarele zone: Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru, Oaș și Carei.
Trebuie semnalat, atunci cand vorbim despre regiunea Maramureș și conviețuirea cu populația maghiară, impactul cu populația sașilor din sud de regiune (Bistrița), legăturile cu Suceava. Amintim și unitatea economico-politică (în anumite perioade) cu populația Ucrainei Transcarpatice, cât și masivele colonizări ale diferitelor populații în Maramureș.
Fiecare tip de costum tradițional reflectă clar multiple aspecte, purtând pecetea stilului artistic caracteristic unor epoci îndepărtate, unor condiții specifice de viață, a conviețuirii sau a contactului cu alte popoare, unor forme de viață legate de vârstă, ocazii, stare socială, păstrând atât forme arhaice cât și elemente noi.
Referindu-ne strict la codul vestimentar al zonei Maramureșului istoric, am încercat să descoperim formele arhaice ale veșmintelor, transmise până în zilele noastre. Astfel, costumul femeiesc se încadrează în tiparul costumului cu doua catrințe (zadii), una pentru partea din față și cealaltă pentru spate, îmbrăcate peste cămașa cu poale.
Cămașa femeilor, prin forma sa de astăzi, se desprinde de tipologia costumului românesc, având o structură unica, cu decolteu (singurul caz în portul popular românesc). Structural, cămașa este unitară, de tip poncho, cu croi drept în T. În general ornamentele sunt discrete și dispuse la răscroiala din jurul gâtului, pe umeri și la volane sau manșete. Urmărind în amănunt evoluția cămășii, în sens invers, distingem că cea mai veche, purtată pe la sfârșitul secolului XI, iar mai târziu folosită doar de către femeile bătrâne este cămașa numită „bătrânească” . Aceasta este mai frecventă pe Valea Izei, având doar mici pete de culoare în jurul gâtului, pe umeri și la manșete (volane), în culoarea albă la femeile bătrâne și cu roșu, verde, albastru sau galben la cele tinere. La acest tip de cămașă mânecile sunt trei sferturi, terminate cu volane nu prea mari (fodre sau bezeri), care se desfășoară dintr-o brățară, cu ornamente brodate sau aplicate peste încrețitură. Ceea ce atrage atenția la cămășile de tip bătrânesc este forma gulerului, o formă simplă „cu un singur guler”, nu foarte decoltat, ușor răscroit. Decolteu în formă pătrată apare ca o evoluție a gulerului rotund, la fel și ornamentația bogată pe câmpi, iar în zona umerilor și în jurul decolteului se remarcă aplicarea unor „bezeri”(volane), devenind astfel „cămașă cu bezeri”.
Cămașa este confecționată din pânză de cânepă pentru zilele de lucru și din pânză de bumbac pentru sărbători, țesută la „tiară” (kiară=război), în două ițe, în mediul gospodăresc. Mâneca este încrețită și prinsă de corpul (stanul) cămășii în direcția umărului,deci multe încrețuri, care au prilejuit cele mai artistice cusături din Maramureș, crețurile realizate în „boți”, „cupe”, „colți în pânză”, „răvașe”, fiind unice. Elementele ornamentale din trecut erau de obicei geometrice, mai apoi zoomorfe și vegetale. În această zonă s-a dezvoltat foarte mult tehnica broderiei în ajur („cu feresti” sau „gratii”), broderia spartă, folosite mai ales la cămășile de tip nou. Pentru vechile cămăși se preferau cusăturile la fir, pe dos („trăsură” la umere), „cârligul”, „răzvodul”, „dupăceală” la tiv, toate străvechi izvoade cu denumiri semnificative și tehnici ingenioase. Cheițele sunt executate manual, simplu, cu ață din cânepă („spăgmă”).
Conform unor informări, s-a purtat și aici „cămașa românească creață la grumaz” (Elena Secosan și Paul Petrescu ).
Poalele sunt de obieci în trei lați de panză sau în șase lați (câte doi lați întregi pentru față-spate și câte doi clini laterali de ambele părți), fiind țesute din același material ca și cămașa sau dintr-un material mai durabil ori mai ieftin, mai usor de obțiut (în sensul de mai accesibil). Ele pot fi prinse de stanul cămășii (însăilate) sau pot fi separate, fiind încrețite în talie (modă mai recentă). Nu există ornamentație la poale, doar cheițele și tiviturile pot apărea mai pronunțate în partea inferioară.
Zadiile se încing peste poale, fiind două catrințe dreptunghiulare, țesute din lână în patru ițe, prinse cu ajutorul baierelor(frânghiilor) împletite din lână (în Maramureș femeile nu poartă brâu). Decorul prezintă simple vărgi orizontale, fie câte una lată și o „sprânceană” (una subțire-exemplu Săcel), fie grupe de vărgi cu lățimi diferite. Coloritul puternic și contrastant, obținut prin metode naturale, se extrage din plante precum coaja de arin (culoarea neagră), „șovârful” (culoarea roșie), împreună cu dungile simple „de-a curmezișul” dau caracterul specific costumului de Maramureș. Zadiile vechi se țes din „păr în păr”, adică urzeală de lână și băteală tot din lână aspră și subțire toarsă, având suprafața în „ochiuri” sau „rânduri” nevedite. Coloritul divers al zadiile indică zona lor de proveniență: roșu cu negru , galben cu negru, portocaliu cu negru, etc.
Întâi se îmbracă zadia din spate, mai lungă și mai îngustă, după care zadia din față, mai scurtă și mai lată, petrecută peste zadia din spate. În felul acesta zadiile lasă să se vadă, jos în părți, mici triunghiuri isoscele de poale albe. Ele se țin împăturile și chiar călcate la mijloc pe lung, îmbrăcându-se cu această dungă înăuntru, ușurând astfel pășitul, căpătând totodată și un aspect frumos. Aceste fel de a purta zadiile este desigur un element autohton străvechi. În timp, portul cu zadii este părăsit în favoarea sumnelor sau sucnelor (fuste înflorate din cașmir sau stofă). Se asociază acestor fuste câte o zadie, mai ales iarna. Influențe puternice ale orașului și ale popoarelor vecine.
Chiar și vara , femeile poartă, mai ales în sărbători, un pieptar scurt până la brâu, fără mâneci, din piele cu blana înăuntru. Acestea se confecționează de către meșterii cojocari din Sighet, Vișeu, Dragomirești, Ieud, Giulești, Săliște, Săcel. Vechile pieptare erau ornamentate cu aplicații decupate din piele subțire(„hirhă”) colorată. Apoi au început să se lucreze pieptare brodate pe toată suprafața în ornamente florale, broderie cu lână, lânică(„harast”), în culor vii, predominând rosul, decorate cu ciucuri sau ținte. Pieptarele din categoria celor vechi s-au mai păstrat de exemplu în Săcel, denumite și „tieptare în cruci” sau „în tri cruci”.
Chiar dacă piesele de vestimentație sunt discrete și simpliste în genere, podoabele nu sunt excluse. Ele se încadrează armonios, întregind austeritatea cromatică a cămășii. În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului „zgărdanul” sau „barșonul”, chiar și în zilele obișnuite, completând răscroiala puternică a cămășii. Totuși, podoaba veche maramureșeană folosită cu secole în urmă și părăsită treptat începând cu secolul XX , este „zgarda scumpă”. Această podoabă are de la câteva, până la 20-30 de șiraguri de mărgele din corai. Unele mărgele sunt încercuite cu metal, fiind o podoabă de veche tradiție foarte scumpă (ajungea până la prețul unei perechi de boi), nelipsită de la costumul de mireasă, purtată însă și în zilele de sărbătoare de către fete dar și de neveste. Tradiția podoabelor din coral este veche și destul de răspândită, în Neolitic coraiul este adus din Danemarca, până în Peninsula Balcanică, pentru ca de prin secolele XVI-XVII să fie adus din Marea Adriatică, în toată Europa.
Doar femeile căsătorite își gătesc capul prin învelire, existând din veacuri interdicția dezvelerii capului în fața ochilor necunoscuți. Femeia după căsătorie, pieptănată cu „steble” (cozile părului legate peste creștet), purta pânzătură pe cap, un ștergar în timpuri foarte vechi și o năframă industrială astăzi din pânză înflorată, iar de sărbători din cașmir (păr). Trebuie menționat faptul ca din a doua jumătate a secolului XIX, evreii încep să populeze intens această zonă, dezvoltând un real comerț inclusiv cu materiale textile pe care femeile le-au adoptat mai târziu în moda tradițională . Năfrămile scumpe din păr sunt un bun exemplu în acest sens.
Capul descoperit cu părul liber, împletit în codițe până la cele mai sofisticate forme, rămâne apanajul fetelor.
În trecut, iarna, femeile mai în vârstă purtau „cioareci”, un fel de turetci lungi din țesătură de lână albă. Celelalte femei înfășurau piciorul în obiele țesute în patru ițe, din lână albă. Ca încălțăminte purtau opinci din piele de vită, cu gurgui lateral. Ațele late de 1 cm, făcute din câte 4 fire de lână neagră răsucite, se înfășurau pe glezna piciorului lăsând spații albe ale obielelor. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolul XX fetele și nevestele purtau cizme negre cu toc, uneori chiar roșii.
În ceea ce privește vestimentația bărbaților din acestă „țară” distingem următoarele elemente esențiale: căciulă sau pălărie, cămașă, cioareci sau gatii (ismene), curea, pieptar și încălțăminte.
Forma pălăriilor diferă după epocă și cunoaște mai multe variante, fiind din pâslă sau din paie. Pălăria veche din pâslă cu borurile ridicate în sus pe lângă calotă, late, purtată în toată Transilvania ca și în Moldova, este înlocuită cu clopul de paie sau pălării orășenești. În Săcel s-au păstrat vechile pălării „de Bistrița” până aproape în zilele noastre. La fel de bine s-au conservat și celelalte piese de port, schimbarea fiind mai lentă ca în alte sate de pe Valea Izei, însă inevitabilă.
Lucrată din pânză de cânepă sau bumbac, țesută în două ițe, cămașa are un croi foarte simplu, cu mânecile încrețite prinse din umăr, largi în toată lungimea lor, cu o răscroială mică la gât. Cămașa bărbătească veche prezintă forma inițială cea mai simplă, cu o foaie de pânză întinsă în lungimea brațelor și despicată la mijloc pentru a pătrunde capul. Porțiunea mânecilor este unită la baza, iar stanul lăsat liber. Era cea mai scurtă cămașa(„peste curea”) iar bărbatul umbla „cu pântecele gol dacă nu punea cureaua”. Într-o perioadă mai nouă și până în zilele noastre, cămașa a devenit mai lungă, depășind mijlocul, iar mânecile s-au îngustat. De asemenea, ornamentația s-a dezvoltat acoperind bentița îngustă din jurul gâtului, marginile de jos ale mânecilor, mici porțiuni la piept și poale. Cămașa aceasta se poartă sau slobodă peste izmene sau sub curea.
Numite „gatii”, izmenele se lucrează din același material ca și cămașa, fiind largi, dar mai înguste decât cele oșenești și mai lungi, purtate în sezonul cald. Ornamente aproape inexistente, doar câteva cheițe la îmbinarea bucăților de pânză. Cioarecii sunt confecționați din lână albă, țesută în patru ițe și dată la piuă, se poartă iarna.
Curelele late se cumpără din Sighet, Lăpuș, Bistrița și au dublu rol, pratic și decorativ.
Pieptarul este unul dintre elementele ornamentale cele mai importante ale costumului bărbătesc din Maramureș. Sunt lucrate în aceleași centre de cojocari ca și pieptarele femeiești. Cele mai vechi, bătrânești sau de lucru sunt mai simple, cu mari spații albe și cu câteva aplicații de piele vopsită. Urmează mai apoi pietarele cu broderie, un mic câmp ornamental la spate, sub guler („tieptar cu floare după cap”). Un alt tip de pieptar, mai evoluat,este cel zis „cu Raiu”, la care toată suprafața este acoperită cu decorații de piele vișinie decupată în ornamente florale și vegetale, la care se mai adaugă și broderia florală peste piele. Mai există un ultim tip, după moda celui femeiesc, îmbinând în elemente vegetale și florale, aplicații de piele și broderii policrome, la care se adaugă nasturi din piele, ținte din metral și ciucuri din lână sau mătase în diferite culori.
Pieptarele cu aplicații din piele se poartă mai mult pe valea Izei și Vișeului, iar cele cu broderii în restul subzonelor Maramureșului.
Un model vechi de pieptar încă se păstrează în Săcel („tieptar cu o cruce la spate”), fiind purtat în mod uzual sau la sărbători de către bătrânii satului.
Încălțămintea este în mare măsură identică cu cea femeiască (în afară de turetci și cizme cu toc). La portul vechi cu opinci și obiele, bărbații nu poartă ațe împletite, ci nojițe din piele (curele).
Mânecările sunt niște „manșete” folosite în zile de sărbători, realizate din lână, cu ajutorul unui ac de lemn (cârlig) sau mai târziu croșetate cu patru ace.
Iarna, atât femeile cât și bărbații, mai poartă mănuși confecționate în același stil cu mânecarile, cu ornamente în culori variate.
,,Pădurenii sunt considerați ca reprezentând ce mai interesantă enclavă etnografică din țara noastră…o comoară etnografică unică, o arhivă cu documente vii, ale unui trecut pe care nu am reușit să-l dibuim în întregime”. Această cultură populară arhaică, extrem de originală și de diferită față de cea a regiunilor din vecini, se distinge prin câteva trăsături principale : amplasarea așezărilor pe culme, lipsa olăritului si portul specific, îndeosebi al femeilor.
El este atât de diferențiat,încât în nici una din regiunile învecinate, și cu atât mai mult în restul țării, nu găsim ceva asemănător. Cămașa pădurencelor este lungă până la glezne. Ea are două părți cusute laolaltă: partea de sus numită ,, foi”/,,foaia cămeșii” ori ,,șupeji” și partea de jos numită ,,poale”. Partea de sus e cusută din trei bucăți de pânză: două pentru ,,foii din față” și al treilea pentru ,,foiu din spate”. Alte două bucăți mai lungi sunt tăiate din pânză pentru cele două ,,mîneși”.
Din cele două petice mai înguste, tăiate în lungimea pânzei, una servește pentru guler și una pentru ,, guler la pumnași,, și fodorii” de la capătul din jos al mânecii. Poalele sunt croite din trei bucăți mai lungi, cât cere înălțimea femeii, dintre care un ,, lat de poale” va forma partea dinainte, iar ,,latu din spate” partea dindărât a poalelor. Al treilea ,,lat de poale” este tăiat în trei bucăți numiți ,,clini”. Aceștia sunt prinși de latul dinainte și de cel din spate pentru a încheia poalele.
Câmpurile cu motive ale foilor sunt: gulerul de la gât, gura cămășii cu pene din față, rândurile de pe cele două mâneci, gulerele (manșetele) și fodorii de la capătul de jos al mânecilor. Motivul principal îl constituie ,, rândurile” de pe mâneca cămășii, o tablă lată, cusută cu arnici de sus în jos, în lungul mânecii la femeile tinere și cu o fâșie mai îngustă orizontală ,, pui păstă-cot” la cele bătrâne. Partea de sus a mânecii dinspre piept,de-a lungul și paralel cu ,, rândurile” mai are o fășie îngustă cusută cu motive, fiind numite ,, alciță”, ,, altiță” ,,p-altiță” de ambele laturi ale cusăturii de la mânecă. Partea de jos a mânecii are și ea trei părți : partea de jos care îngustează și are crețuri ori brățare, apoi la mijloc e gulerul mânecii cu partea de jos ce se lărgește ca o pâlnie și cu motive numite de bătrâne ,, viaca șițî” ,, viaca de la șiță” iar mai nou de la generația tânără,, fodori cu pene” . adică fodori cu motive, de obicei un șir de jumătăți de romburi cu colții îndreptați spre gulerul mânecii, iar la capăt o dantelă cu colțuri numită ,, șiptă” ,,șipcă”.
Poalele, nu sunt nici ele lipsite de motive cusute,îndeosebi la cămașa de sărbătoare a femeilor mai tinere. În partea de jos a poalelor, ce se termină și ele la femeile tinere cu șipcă, alternează ,, rânduri” verticale înguste , lungi și mai scurte. Unde capetele pânzei se îmbină, la femeile tinere, ele sunt prinse cu ,,ceie” ( cheie ), fie cusută cu ață albă, când marginile sunt la o distanță de câțiva milimetrii, fie cusute laolaltă cu o cusătură neagră, cu colțuri, alternând albul cu negrul. Partea lucrată reprezentând podoaba cea mai de seama a cămășii și al întregului port femeiesc o formează rândurile de pe mâneca ei. Deși desenul lor este rigid și geometric, cu sublinieri puternice în desen, culori și relief, totuși ele, alături de croi și ținută, reprezintă caracteristica, am putea spune , stilul portului pădurenesc.
De obicei același motiv geometric predomină și la gulerul și la gura cămășii, toate fiind armonizate, prezentând o gamă variată, cu elemente specifice, care au fiecare terminologia lor proprie. Motivele cusute sunt: steaua,pizarul,spicul grâului, ,,pup”, ,,heli cu patru ochi” heli cu patru ochi și cu cârlige și ,,budiana”. Cele mai răspândite și favorizate rânduri sunt coșiile având 3-5 rânduri de fâșii verticale în zig-zag , cu linii în colțuri sau în meandre rectangulare, numite șir. Făcute din arnici roșu, ele sunt foarte răspândite și râvnite de pădurence, mai ales de mirese și nevestele tinere. Deși se ține seama de ornamentarea câmpurilor decorate cu motive ale cămășilor, atât gulerul de la gât cât și cel de la mânecă pot avea o bandă pe care se succed motivele ,, pupi” ,,steaua” și,, svastica”. Gura cămășii poate fi formată de pildă din șase pui, fiecare din patru pizari în formă de S în colțuri. Acestea au fost motivele generației vechi, ele rezistă însă și la generația actuală care, păstrând cadrul gemoetric și aplicând în mijlocul rombului câte o floare, le zice ,,heli cu flori”.
Femeia după ce a îmbrăcat cămașa se încinge cu două oprege. Mai întăi așează opregu dinapoi și apoi pe cel dinainte. Opregul e țesut din lână la război și apoi e vopsit într-o zeamă făcută din coji de arin ca că fie vânăt închis spre negru. El e tivit în partea de jos cu șiptă de păr. Opregul dinainte de ceva mai scurt decât cel dindărăt cu un lat de palmă și mai ales la femeile tinere, ca să se vadă cusătura de pe poale. La mijloc femeia se încinge cu o brăcire de lână țesută la război în patru ițe și în loc de brîgle și spată e bătută cu un cuțit de lemn. Peste brăcire se încinge cu brâu țesut din lână dar mai lat.
La ocazii sau sărbători peste cătrință, la mijloc, se mai încinge și cu brășirea cu mărgele ori cu ,,balțu cu țânte,, .Balțul e făcut din fășii înguste de piele pe care se înșiră ținte de cositor. Pe sub balț se încinge și cu zale de aramă de care atârnă chei lătărețe făcute tot din aramă.
Sursă ,,Portul popular al pădurenilor”-Romulus Vuia