Începand cu varsta de cincisprezece-șaisprezece ani, fetele se pregăteau să intre în joc (horă), moment de o reală importanță în viața socială a acestora. Printre altele, etapa era marcată de schimbarea gătelii capului, din portul cu cozile pe spinare în găteala capului cu cosițele peste cap pentru creață sau reață cum se zicea în unele sate.
Părul fetelor se piaptănă peste cap și se împletește în două cosițe petrecute la ceafă și trecute apoi peste creștet și din nou înapoi, formand o dublă cunună. Podoaba capului la fete cuprinde o serie de piese, cea mai importanta fiind ,,,creața,, , un fel de panglică din bumbac sau lană roșie, lungă de trei sau patru metri și încrețită mărunt pusă peste cosițe asemeni unei cunune.
Între încrețituri se pun ,, beșicuțe,, , adică mărgele din sticlă multicolore. Pe langă cosițe, spre frunte se pune ,,zgherdanul,, o panglică de culoare roșie, legată la ceafă și avand șiruri de mărgelușe albe dispuse în spirale. El se poartă în fiecare zi, ținand părul strans.
Revenind la creță, ea se poartă la sărbători mari, la nunti și la joc,, dar și în dulcele Crăciunului , cand se puneau la cale, de regulă, nunțile și cumetriile,,. Alături de zgherdan, ele erau păstrate în diferite cutii alături de lucrurile de valoare ale fetei : ace, salbe, margele etc.
„ Din aprecierile etnografilor reiese că în puține sate din zona Rupea s-au păstrat atât de limpede trăsăturile de stil ale portului popular românesc ca în satul Mateiaș”, afima cândva învățătorul Iosif Ioan în lucrarea intitulată Mateiașul în artă populară și folclor.
Satul Mateiaș este așezat în extremitatea nord-vestică a munților Perșani, întreaga depresiune fiind udată de apele Oltului ardelenesc. Din punct de vedere al artei populare și al folclorului, satul Mateiaș este așezat la punctul de întâlnire a trei zone etnografice diferite: Țara Oltului(din punct de vedere a obiceiurilor), Țara Bârsei(piese de ornament-podoabe) și Podișul Târnavelor(vestimentație).
Referitor la îmbrăcăminte, putem spune că portul variază în raport cu vârsta și împrejurările vieții. Sunt însă piese de bază care se poartă de la copii până la bătrâni, cu aceleași denumiri, același croi, se confecționează din același material și poartă aceleași cusături.
Pe lângă importanța vestimentației, o atenție deosebită se acordă gătelii capului. Foarte interesantă era pieptănătura și împletitura părului, începând de la fetițele mici până la femeile în etate. Toate fetițele se împleteau cu cununiță, o împletitură pe cât de veche, pe atât de frumoasă. Doar în munții Hațegului mai găsim zone unde se păstrează o pieptănătura asemănătoare.
Împletitura cu cununiță sau cu bortiță este întâlnită la fetițele cu vârsta cuprinsă între 4-6 ani și 10-12 ani. Această modalitate de aranjare a părului se realizează astfel: se împarte părul în două părți egale, cărarea fiind pe orizontală, astfel încât o parte să fie lăsată pe ceafă și o parte să cadă pe frunte. Părul din față se împletește începând de la stânga spre dreapta, iar cosița se așează în jurul frunții spre ureche, continuând cu împletirea părului de pe ceafă. Această găteală presupune și o ținută anume: fetițele cele mai mici îmbracă ia, cu pui pe lângă umbreajă (iile acestora nu au altițe). Dacă fetițele sunt mai măricele, ia primește un șir de pui peste cot(jumătăți de altițe). În continuare se pun poalele, peste care se îmbracă crătințele roșii. La brâu se încing cu o curea din mărgele, iar în unele cazuri întâlnim salbe purtate sau mărgele din sticlă. De menționat este faptul că fetițele nu poartă pieptar. Încălțămintea acestora este în funcție de moda vremurilor.
Părăsirea gătelii cu cununiță începe atunci când fata se află pe punctul de a intra în joc(horă). Acest eveniment marchează trecerea de la copilărie spre adolescență. De acum, pentru puțin timp, împletitul părului se face în două codițe împletite pe spate, până când fata intră în rândul tineretului. Despre toate acestea vom vorbi în părțile următoare.
Bazat pe o veche moștenire,portul popular românesc a evoluat de-a lungul timpurilor,adoptând diferite tipuri și variante , a căror frumusețe și bogăție sunt bine definite,situându-se astfel printre cele mai valoroase creații ale artei populare românești. Amintim aici un lucru important, costumul popular este într-un mod subtil determinat de realități social-economice,este supus la rândul său evoluției,transformării continue.
Căutând să descoperim forme și mentalități străvechi în costumele tradiționale românești din sudul Transilvaniei,ne propunem ca una dintre teoriile noastre să fie o analiză în paralel cu portul tradițional al etniilor care au conviețuit aici. Vom surprinde în continuare asemănări și deosebiri în peisajul etnografic ,între portul de sărbătoare al româncelor și cel al săsoaicelor ,din Transilvania de sud. În cadrul acestei regiuni geografice , istoria celor două popoare se intersectează vreme de opt secole și ceva. Se creează legături strânse și schimburi permanente de bunuri materiale și culturale, moștenite și prelungite, chiar îmbogățite în condițiile unității fondului original. Portul popular este parte integrantă a culturii materiale fiind un mijloc de identificare a specificului unui popor,odată cu limba și obiceiurile sale.
Cea mai importantă piesă din garderoba tradițională feminină o reprezintă cămașa. Româncele din sudul Transilvaniei denumesc cămașa cel mai adesea cu termenul de „ie”. Referindu-ne exact la iile din satul Boholț (zona Podișului Târnavei Mari), cămașa femeiască are ca element de croi altița. Ia se cumpune din trei părți mari : ciupagele,altițele și mânecile. Ciupagul din spate este alcătuit dintr-o foaie,adică o bucată de pânză cu lățimea ei,iar cel din față din două foi cusute între ele . Ciupagul din față se încrețește mărunt în partea de sus,iar aceste încrețituri poartă cusătură denumită tot ciupag,adică peste muchia crețurile se cos câțiva centimetrii motive ornamentale,de regula geomterice. Altițele se cos și se croiesc separat de mânecile cămășii,iar împreună cu ciupagele se prind de obinzeala îngustă,cusută în prealabil. Gura iei este lăsată în stânga. Mânecile cămășii,având lărgimea de până la patru ori mai mari decat altițele,ele se încrețesc în partea superioară până dimensiunea lor devine egală cu cea a altițelor. Nici aceste crețuri nu rămân simple,ci capătă câțiva centimetrii de cusături pe muchia lor,după care se prind de altițe (încreț cu funcționalitate).
Partea inferioară a mânecii se termină cu pumnaș (brățare),care se răsfrânge câțiva centimetrii în momentul purtării. Spre finele secolului al XIX-lea ,începutului secolului XX ia „rumânească” suferă noi modificări sub diferite aspecte și/sau influențe. Apariția materialelor textile urbane,de fabrică, face ca pânza de casă să fie înlocuită cu cea gasită în comerț (jolj,bogasiu). Astfel,doar altițele și ciupagul din spate mai sunt croite pe pânză confecționată în casă,din bumbac,restul pânzei este procurat din comerț. Sub aspectul influenței săsești,mânecile iei primesc o inserație de dantelă , pe lungime,numită local „umbreajă”. De multe ori și aceasta era procurată din comerț.
Spre deosebire de complexitatea iei româncelor, cămașa săsoaicelor( Gereihsel) are un croi mai simplu ,dar și un număr mai redus de cusături,cu tehnici minuțioase. Cele mai vechi tradiții includ cămașa cu încrețitură în jurul gâtului, despicată în partea din față,pânâ jos. Mânecile pornesc din gât și se termină cu pumnași simpli. Apare ca element de decor dantela de tip plasă,ajur sau chiar lucrată separat și inserată longitudinal între bucățile de pânză ,ale mânecii. Se știa faptul că săsoaicele erau cele mai iscusite în confecționarea dantelelor fine. Încrețitura din jurul gâtului existentă la cămășile femeiești este confirmată la cămășile găsite în așezările germane foarte vechi. Motivul cusăturii reiese din însuși modul în care se prind cutele de pânză foarte fine. Acest model e lucrat în motive geometrice,fie alb pe alb,fie,mai rar,în culoarea aței vopsite,trasă prin cute. Datorită privilegiilor acordate de regele Ungariei,cea mai mare parte din țăranii sași n-au fost supuși la clacă.
Legătura trainică dintre popor și port s-a păstrat veacuri de-a rândul,portul fiind hotărât de către comunitatea satului și nu de către un individ izolat. Portul săsesc a păstrat atât piese de îmbrăcăminte de tradiție țărănească,cât și elemente care au fost preluate din costumul burghez de la oraș și al naționalităților conlocuitoare. Înflorirea economică a meșteșugarilor ,organizați în orașe săsești în bresle, a creat țărănimii posibilitatea de a purta veșminte mai bogate. Condițiile economice,formarea unui gust local,înrâuririle străine au contribuit la dezvoltarea diferită a costumelor în ținuturile locuite de sași.
Revenind la costumul tradițional din satul Măieruș ,în trecut Alun (în dialect săsesc Nâeršt, Nassbich, în germană Nußbac) face parte din zona etnografică a Țării Bârsei (în germană Burzenland). Este un costum specific fetelor confirmate,nemăritate, îmbrăcat de regulă duminica la biserică,la sărbători mari sau evenimente importante (nunta). Deoarece satul nu este foarte departe de un centru important al multor secole și anume orașul Brașov (în germană Kronstadt) , întrega vestimentație este puternic urbanizată. Pânza de casă pentru confecționarea cămășii este părăsită în favoarea materialelor fine din mătase și bumbac de fabrică,din comerț. Fusta crem cu bretele (Busenkittle),este plisată și realizată tot din material de fabrică,un soi de lânică fină. Din același material este confecționat pieptarul brodat cu mătase sau pictat în multe din cazuri, cu ornamentație vegetală. Peste fusta plisată se pune un surț brodat ,de cele mai multe ori din materiale extrafine cum ar fi pânza de tulle. Un loc deosebit în cadrul portului popular săsesc îl ocupă podoabele și bijuteriile. Una dintre cele mai interesante piese este cordonul cu reliefuri metalice ( Spangengurtel),dar și broșa din piept,lucrată cu pietre semiprețioase.
Fetele folosesc după confirmare ,ca podoabă a capului, așa numitul Borten ,un cilindru înalt de catifea . În partea din spate este prinsă o fundă din catifea de culoare deschisă și viu colorată (crem,albastru,roșu), brodată cu fir metalic și/sau fluturi metalici. Alături de aceste podoabe ,fetele mai poartă panglici multicolore sau roșii,prinse în jurul capului,sub cozi. În picioare se încalță ghete din piele,confecționate la comandă,modă preluată și de români. Privind astfel întreaga vestimentație a fetelor de măritat,putem afirma că portul sașilor este somptuos și bogat în cromatică.
Revenid la portul româncei de pe Târnave,realizăm în continuare schița acestui costum ,reliefând unele asemănări cu cel al săsoaicelor,deoarece diferențele sunt în mod cert evidente. În această zonă,ia este mereu însoțită de poale (însăilate). Peste poale se îmbracă o crătință roșie la spate și un șurt negru în față. Combinația aceasta poate fi greu înțeleasă de un simplu privitor,astăzi,obișnuit fiind probabil cu două piese identice,pentru ambele părți. Explicația este una foarte simplă: crătința roșie este cea care se poartă în mod obișnuit,pe când șurțul negru poate fi considerat o crătință evoluată.
El se realizează prin tehnici avansate , aspectul lui datorându-se atât influențelor urbane cât și celor săsești. Materialele folosite la țeserea lui sunt cel mai adesea obținute în gospodărie : părul=lână de la oaia țurcană foarte aspră și subțire sau părul de cămilă,importat din Cehoslovacia (Boemia). La mijloc femeia se încinge cu un brâu țesut,simplu. Pieptarul din blană de oaie,înfundat (închis în partea stângă),brodat cu arnici, face parte din categoria veche a pieptarelor românești,atât prin croi cât și prin ornamentația brodată. Costumul de sărbătoare culminează cu găteala capului , zisă „cu vălitoare”.
Această vălitoare este asemănătoare cu „Borten-ul” săsoaicelor,fiind de fapt un cilindru de carton,pe care se infășoară o pânză țesută anume. Nu doar țesătura acestei bucăți de pânză este specială ci și cusătura aplicată la capetele ei este prețioasă. Peste vălitoare,nevestele cele mai tinere ,purtau un ștergar cu capetele lăsate peste umere,iar cele mai în vârstă legau acest brobodelnic pe sub bărbie,lăsându-i cornul (capătul inferior) în partea dreaptă.
Primăvara vine pe o rază de soare şi vă intră în casă de 1 martie. Poporul român sărbătoreşte venirea acestui anotimp cu obiceiul mărţişorului, care variază în funcţie de fiecare zonă a ţării.
În trecut se obişnuia ca părinţii să lege de 1 martie câte o monedă de gâtul fetelor sau de mâna copiilor, pentru ca ei să aibă noroc tot anul, să fie sănătoşi şi curaţi asemenea argintului, iar vara să fie feriţi de friguri. În general era vorba de o monedă de argint legată de un doua fire împletite, unul alb şi unul roşu. Acest obicei se făcea înainte de răsăritul soarelui.
Când era lună plină bănuţul se scotea de la gât, iar cu el se cumpăra caş dulce şi vin roşu. Aceste două produse nu erau alese întâmplător, ci pentru că se dorea ca fetele să fie albe asemenea caşului şi rumene în obraji ca vinul.
Mamele care agăţau mărţişorul în pieptul sau la încheietura copilului trebuiau sa nu fie văzute de femeile însărcinate ori pruncul care urma să se nască urma să aibe un semn pe faţă.
În zona Moldovei se obişnuia ca fetele să poarte aceasta monedă douăsprezece zile. Când mărţişorul a început să fie confecţionat ca un dar distinct ele erau cele care îl dăruiau băieţilor.
În preajma zilei de 24 Februarie, oamenii țineau pe vremuri obiceiul Dragobetului( Ziua Îndrăgostiților, Cap de Primăvară, Logodnicul Păsărilor). Sărbătoarea marca începutul anului agricol, ieșirea din iarnă și începerea perioadei fertile. În multe zone din țară, obiceiul Dragobetului ilustrează aceeași preocupare pentru integrarea în ordinea firească a satului. Îmbrăcați în cele mai bune haine, fetele si flăcăii mergeau în pădurea din apropierea satului, culegeau flori și cântau. Plantele și florile culese erau folosite de tinerele fete la diverse farmace de dragoste.În unele locuri, fetele adunau zăpada rămasă la marginea pădurii sau pe fragi, o topeau și își spalau fața cu ea. Zăpada ,, zânelor” le făcea mai frumoase și mai drăgăstoase.
În credința populara, o fată nesărutată rămânea nemăritată în anul respectiv, de aceea, în jurul prânzului, dupa culegerea florilor din pădure, începea ,,zburătoritul”. Coborând spre sat în fugă și urmărite de băieți, fetele se lăsau sărutate de băiatul plăcut. Dacă flăcaul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul reprezenta logodna celor doi, astfel cei din sat își dădeau seama la ce nunți vor participa în toamna acelui an. De aici a luat naștere și strigătura ,, Dragobetele sărută fetele!”
Satul Rucăr se află în extrema vestică a actualului județ Brașov, în zona de interferență dintre subzona Făgăraș și subzona Valea Hârtibaciului.
Renumit pentru portul său inedit, acest loc a avut parte de mai multe schimbări în configurația costumului, mai ales după prima jumătate a secolului 20 când au început sa fie purtate iile țesute sau cu model de Sibiu împreună cu alte elemente ale portului de acolo.Azi o să vă prezentăm un costum românesc, autentic și vechi din satul Rucăr, conceput la începutul secolului 20.
Ia urmează croiul vechi cu lanceț lat (ansamblul de cusături din zona gâtului), semn de bogăție, umere (altița) urmat de un încreț funcțional (porțiunea ușor încrețită din partea superioară a mânecii) și brățare la capătul mânecilor întoarse. Ia păstrează toate caracteristicile zonei. Pânza din care este confecționată prezintă porțiuni colorate în țesătură, numite local știuci, care sunt asimetrice și au rol estetic.
Pieptarul, denumit regional cheptar, este înfundat, adică se închide pe partea laterală. Modelele întâlnite pe el sunt cele cu stâlpișori în marginile superioare, un romb central și mai multe cusături fine. Prezintă și două buzunare, funcționale, dar de dimensiuni mici.
Șurțul întors este încrețit în partea superioară. Modelul țesăturii prezintă porțiuni colorate linilare alternante întrepătrunse de fir metalic foarte fin.Betele sunt ornate la final cu niste ciucuri rotunzi, care sunt legați la spate.
Poalele prezintă același model cu stiuci care se găseste si la pânza pe care este cusută ia. Este de remarcat folosirea unei pânze subțiri, fine, în locul uneia mai groase, cum se obișnuiește pentru poale.
Pieptănătura este cu coarne. Părul este împărțit în doua porțiuni egale, care apoi sunt împletite în trei și aduse spre înainte, în fața urechilor, spre frunte. Se poate executa și invers, dinspre frunte spre spatele urechii, unde sunt fixate cu ață și ace de păr.