Omniprezența simbolului apei în obiceiurile românilor aduce în prim plan diverse rânduieli zonale de o reală importanță. Probabil cel mai întâlnit obicei este cel de sfințire a apelor, atunci când preotul însoțit de săteni mergea în apropierea râurilor pentru Slujba de Bobotează.
În zona Rupea sătencele acordau o importanță aparte slujbei, gătindu-se cu haine groase pentru a face față frigului de afară. Gerul Bobotezei nu le ținea însă departe de dorința expunerii celor mai frumoase mătăsuri.Materiale noi ce se voiau a fi scoase în evidență în primele zile din an, din ele erau confecționate diverse piese de port. Șurțurile brodate cu flori și cârpele de cap reprezintă un bun exemplu de măiestrie pentru confecționarea pieselor din mătase.
Boboteaza, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, în spaţiul românesc este o zi dedicată purificării apelor de forţele malefice. În anumite zone se colindă, dar se fac şi se desfac farmecele şi descântecele, se fac vrăji de aflare a ursitei, se soroceşte vremea şi belşugul holdelor în noul an, se deschid cerurile pentru cei curaţi la suflet, iar această zi e cea în care animalele vorbesc. În Ajunul Bobotezei, fetele „pun busuioc în gard şi a căreia va fi dimineaţa cu brumă, aceea va lua bărbat bogat, iar dacă nu va fi cu brumă, va lua sărac sau dacă fata doreşte să se mărite cu un anumit flăcău, ea pune busuioc pe ghizdele fântânii şi se gândeşte la el. Dacă busuiocul va fi dimineaţă cu brumă, îl va lua.
Oamenii credeau că „cine spre ziua de Bobotează stă de priveghiu noaptea, vede cerurile deschizându-se şi ori ce ar cere i se dă de Dumnezeu”. De obicei, la sărbătorile mari „ard comorile; cine pândeşte atunci poate găsi bani mulţi. Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopţii, sunt comori răle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopţii până în zori de ziuă, sunt curate şi halal de cel ce le găseşte, că are cu ce trăi în tihnă”.
După sfinţirea apei, preoteasa leagă la crucea din mâna popii un fuior frumos, pregătit pentru această zi, având credinţa că „din acest fuior se va lucra în rai un voloc (mrejă), cu care Maica Precista, la a doua Înviere, va veni să le pescuiască (pe sufletele păcătoase – n.s.) din iad”. Această credinţă era răspândită în toată Moldova, femeile crezând că va fi aruncat volocul doar de trei ori, de aceea fiecare femeie atunci când vine preotul cu Botezul „îi lega la cruce o bucată dintr-un caer, sau în lipsă o jirghiuţă de aţă”. Prin stropirea cu agheasmă se alunga necuratul din fiecare casă, iar ca pomii să fie roditori oamenii păstrau apă sfinţită şi colivă cu care îi ung şi-i stropesc.
Pe lângă ritul creştin de sfinţire a apei, stropire a credincioşilor cu agheasmă şi de aruncare a crucii în apă, poporul a performat numeroase practici de purificare a spaţiului prin stropirea sau scufundarea rituală în apa râurilor, împuşcături, strigături, aprinderea de focuri şi afumarea gospodăriilor şi a animalelor. Alimentele rituale care se împart în această zi erau coliva din grâu şi piftia. Fetele făceau „de ursită”.
Del Chiaro scrie despre ziua Botezului şi stropirea rituală cu apă sfinţită, căci în această zi se crede că toate apele sunt sfinţite. El aminteşte şi datina numită „Iordănit”: „Boboteaza, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Iordanul”. Era o zi în care aveau loc şi răzbunări personale, căci „se plătia să fie aruncat în apă adversarul”.
A doua zi după Bobotează, când se serbează Sfântul Ioan Botezătorul, Iordache Golescu prezintă obiceiul numit iordănit, când „obişnuiesc babele dă stropesc cu un pămătuf pă oameni, închipuind botezul Sfântului Ioan. Această stropitură să numeşte iordănit”. Paul de Alep şi Anton Maria del Chiaro prezintă ceremonia botezului din Ţara Românească, atunci când mitropolitul sfinţeşte un râu, din care apoi toţi locuitorii vor lua apă sfinţită. Ceremonia prezentată de Paul de Alep cuprindea următorul scenariu: „seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea, şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâiu la palatul Beiului (domnului), pe care îl stropesc fiecare la rândul seu separat, şi primesc de la el câte un frumos dar”, urmând acelaşi ceremonial, şi la Mitropolit, la boieri şi la cetăţenii mai avuţi „pentru a-i stropi”. Şi Iordache Golescu ne informează că la curtea domnească „să obişnuia iordănitul asupra domnului dă către vel armaş, pentru care ia şi daruri”. În lumea satului, Iordănitul sau Tontoroiul femeilor, este o petrecere a femeilor căsătorite, organizată în noaptea de Sf. Ion, considerată de Ion Ghinoiu drept o „reminiscenţă a manifestărilor antice dionisiace”. Fără să dea socoteală cuiva, femeile se adunau în cete la casa unei gazde cu bucate şi băutură, petrecând toată noaptea. Nevestele tinere erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual magic, care impunea udatul lor cu apă din râu sau fântână. Dacă în acea noapte le ieşea în cale vreun bărbat, acesta era luat pe sus şi dus la râu sau la fântână, fiind ameninţat cu aruncarea în apă dacă nu se răscumpărau cu o vadră de vin. Aceste manifestări sunt considerate drept o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionysos, atestat şi pe teritoriul cetăţilor antice de la Marea Neagră, când aveau loc banchete cu beţii şi dansuri frenetice. Chiar dacă originea acestui obicei s-a pierdut în timp, el apare consemnat până la sfârşitul secolului al XIX-lea în partea de sud-est a ţării în Buzău, Ialomiţa, Brăila, Tulcea şi Constanţa.
Ciclul sărbătorilor de iarnă este încheiat de Bobotează, când toate practicile se leagă de alungarea definitivă a spiritelor rele în lăcaşurile lor subpământene, de purificarea văzduhului şi a satelor, tocmai pentru a întări credinţa că noul an va fi mult mai bun decât cel care a plecat.acum este momentul în care se cere şi binecuvântarea divină pentru toate acţiunile ce vor fi întreprinse de-a lungul celor 12 luni şi de aceea în această zi preoţii umblă cu botezul pe la casele enoriaşilor şi stropesc cu apă sfinţită oamenii, vitele şi întreaga gospodărie. Perioada magică s-a sfârşit, toţi se reîntorc la grijile şi ocupaţiile cotidiene, cu o mică speranţă în suflet că sărbătorile de la anul vor fi şi mai frumoase.
Pentru a conchide, se poate remarca faptul că sărbătorile de iarnă pot furniza argumente suplimentare în susţinerea continuităţii între civilizaţia antică, păgână, şi cea creştină care i-a urmat pe teritoriul românesc. Ambele sunt unite prin caracterul agro-pastoral, prin importanţa avută de timpul agricol şi pastoral, concretizat în calendarul popular, şi ca atare de dorinţa de a îmbuna zeităţile tutelare, care şi-au trecut atribuţiile asupra unor sfinţi creştini.
În cadrul procesului de evoluție a costumului brănean, influențele venite din Țara Românească, Țara Bârsei și a Brașovului au avut un rol hotărâtor mai ales pentru portul femeiesc. Împarțită în mai multe etape, evoluția costumului a cunoscut perioade înfloritoare, ca ceea dintre sec XVIII și sec XIX , care a dat cele mai valoroase piese : cămași cu mâneca răsucită, fote bătrânești, cojoace etc, dar și perioade în care costumul muscelean a avut o răspăndire semnificativă, înlocuind treptat vechiul costum. Comparând portul brănean din jurul anului 1930 cu cel de la sfărșitul secolului XIX , Ioan Moșoiu spunea: ,, Iia femeii e mai decorată, locurile libere dintre rîuri se acoperă cu fluturi strălucitori. Fotele negre au urzeală din ațică roșie, bătătura din lînică roșie în partea de dinainte și arnici negru în partea din spate. Femeile au înlocuit cojocul cu bunda de postav cu blană de vulpe la guler, la mâneci și margini.’’
Analiza portului din zona Branului evidențiează faptul că treptat noile piese s-au asimilat și integrat, astfel, costumul păstrând elementele sale tradiționale, evident încercând să se adapteze noilor condiții de viată.Tipul vechi de camasă cu mânecă răsucită a fost înlocuit începând cu motivele geometrice. Stilizările florale le-au luat locul, alesăturile erau realizate din lînică colorată și bumbăcel, iar într-o fază ulterioară din mătase și fir metalic. Croiul mânecii, a evolut până la mâneca largă, mâneca cu manșeta sau mâneca cu fodor, strânsă cu șnur.Poalele separate, formate din mai mulți clini, se asociează cămașilor mai recente și sunt decorate pe marginea de jos cu motive ornamentale cusute. Din punct de vedere decorativ se îmbină motivele tradiționale cu prelucrări și stilizări fitomorfe realizate într-o cromatică sobră de negru pe alb, cu discrete șiruri sau pete de roșu.Tehnicile cele mai răspăndite la realizarea motivelor decorative pe cămași au fost: cusătura în ,, cruci’’, în ,, muște’’, în urma acului, lănțișorul, peste muchie, cusut ,, pe gras’’, cusut ,, românește, cusut pe ,, toiege’’.
O altă piesă importantă a costumului este fota încrețită, țesută din urzeală și beteală de lînă.Forma sa se obține prin simpla strîngere în talie, sub cingătoare, lăsând partea de jos liberă. Realizată dintr-o țesătură de formă dreptunghiulară, această fotă se formează prin îmbinarea celor trei părți componente: partea din spate și cele doua pulpane. Partea din spate este țesută în război în patru-cinci ițe, în ochiuri: urzeala este de bumbac iar beteala din bumbac sau lînă. Pe aceleași fire de urzeală se realizau cele doua pulpane, din lînă de culoare roșie sau portocalie.La poalele de sărbătoare, această parte a piesei se distinge prin alternanța fondului realizat în ochiuri cu alesăturile din lînă policromă în combinație cu fir metalic. Pe poale și la cingătoare, fota are un grup de vârgi roșii transversal, denumite ,,mînji’’. Cele mai frecvente motive decorative la acest tip de fotă sunt cârligul ciobanului, zăluța, pomul vieții, floarea de colț, frunza si bujorul.
Influențele muscelene și-au pus amprenta și în găteala capului, marama din borangic cu mătase sau fir metalic înlocuind căițele,ștergarele și baticele.