Cămașa, bine chibzuită în croi, raportând cu multă grijă, forma sa siluetei corpului femeiesc, este atent elaborată și din punct de vedere decorativ, constituind, prin ornamentica sa punctul de rezistență al împodobirii vestimentare. Decorul este organizat în spații diferit dimensionate, bine delimitat în așa numiții câmpi ornamentali, reprezentați pe multiple sisteme compoziționale. Remarcăm o schemă de ordonare a decorului, în funcție de structura piesei, impusă de elementele sale decorative și de liniile de croi. Aceasta formează o urzeală care dictează repartiția câmpilor ornamentali în cadrul cărora, motivele decorative, elementele dinamice își desfășoară inepuizabila lor bogăție de culori.
Astfel, iile prezintă o succesiune ritmică de spații ornamentale, care alternează cu simplitatea fondului, o ritmare de forme, de pete de culoare, într-o strictă dependență unele față de altele. Compoziția ornamentală este astfel concepută încât subliniază pe de o parte liniile croiului, iar pe de altă parte pune în valoare însăși motivul ornamental, realizând un decor de efect, printr-o permanentă interdependență a croiului cu ornamentul, deci a formei cu compoziția ornamentală și cromatică.
Punctul de greutate în proporționarea câmpilor ornamentali este dirijat cu predilecție spre umeri, brațe și piept, rolul polarizator revenind acelora care conturează silueta și care decid clasificarea tipurilor ornamentale. În afară de suprafețele menționate se decorează jurul gâtului, partea inferioară a mânecii, marginile poalelor și spatele. Se poate înfrumuseța și numai o parte din spațiile destinate ornamentării, în acest caz însă, umerii și piepții nu rămân neîmpodobiți.
Cromatica desfășoară la rândul său inepuizabile combinații, excelând într-o exuberanță policromă specifică zonelor din Nordul Moldovei, înlocuită în unele zone, ca de exemplu Oaș, prin intensitatea tonurilor, dominate de roșu, gama celorlalte culori neavând decât rolul de a evidenția culoarea dominantă.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, în întreaga zonă, culorile preferate pentru broderii, erau portocaliul, roșul aprins și vișiniul. Cu timpul aceste culori au început să fie utilizate doar de huțuli, care de asemenea încep să le părăsească după Primul Război Mondial. În perioada 1870- 1890, gama cromatică suferă o nouă schimbare, aceasta fiind reprezentată prin roșu, negru, portocaliu, albastru, alb, galben. O schimbare radicală apare în zona Câmpulungului Moldovenesc în primii ani ai secolului al XX-lea când gama cromatică suferă o transformare, renunțându-se la culorile puternice, cămășile având un colorit mult mai sobru.
Negrul începe să fie folosit din ce în ce mai mult, atât pentru altiţe cât și pentru râuri. Punctele de cusătură și ele se schimbă, trecându-se de la cusăturile realizate în „cruciță” și „jumătate de cruciță”, la o „cusătură în puncturi” mult mai fină și mai greu de realizat. Cămășile din această perioadă devin aproape monocrome, singurele pete de culoare fiind încrețeală și micile puncte de culoare din altițe. Pentru perioada interbelică, cămășile acestei regiuni devin adevărate opere de artă, se trece de la ornamentarea aproape monocromă la o explozie cromatică, culorile pastelat fiind cele mai îndrăgite. Rozul,albastrul deschis, verdele, galbenul, albul și negrul sunt preferate. Pentru cămășile de mireasă este ales albul și galbenul sub influență orășenească. După 1950, se renunță la aceste culori pastelate în favoarea unui colorit sobru, bazat pe negru,pe maro, și pe nuanțe de roșu.
Costum din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea
În Muntenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina, la 1 martie, femeile leagă copiilor lor, indiferent de sex, la gât sau la mână, o monedă de argint sau de aur; moneda este prinsă cu un fir roșu sau cu un șnur împletit din fire de mătase roșii și albe, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul din bumbac alb; acest dar se numește, în Argeș și Neamț, mărțișor, în Dobrogea, mărțiguș, și, în Prahova, marț; scopul fiind ca micuții să aibă noroc peste an, în Dâmbovița, să fie sănătoși și curați ca argintul odată cu venirea primăverii, în Mehedinți, Teleorman și Argeș, iar peste vară să nu-i apuce frigurile, în Mehedinți;
Mărțișorul se leagă copiilor dimineața, până a nu răsări soarele, în Prahova și Suceava; în Mehedinți, când este legat mărțișorul, mamele se feresc să fie văzute de vreo femei gravidă, fiindcă se crede că li se pătează copiii pe ochi; unii copii poartă mărțișorul la gât timp de 12 zile, după aceea acesta este legat de ramurile unui pom tânăr; dacă în acel an pomului îi merge bine și dă rod bogat, în Neamț se crede că și copilului îi va merge bine în viață; copiii din Gorj și Suceava îl țin la gât până când văd un pom înflorit și atunci îl lasă pe ramurile acelui pom, ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului; alți copii din Mehedinți și Gorj îl țin până când înflorește porumbarul (Prunus spinosa L.) și păducelul (Crataegus Oxyacantha L.) și atunci mamele pun mărțișorul pe porumbar sau păducel, crezând că astfel copiii lor vor fi albi precum florile acestor plante; în Dobrogea, mărțișorul este ținut până vin cocostârcii și atunci îl aruncă după ei rostind:
„Na-ți negrețele/Și dă-mi albețele!”
dar în acest moment fetele nu trebuie să fie văzute de soare,pentru că le înnegrește; în zonele Arad, Gorj, Ialomița, Brăila și Dobrogea, există obiceiul ca mărțișorul să nu fie purtat doar de copiii, ci și de fetele nemăritate și chiar de către nevestele tinere, ca să nu le ardă soarele și să li se păstreze pielea albă peste vară și iarnă; se și spune:
„Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare!”;
fetele din zona Hușilor, țin mărțișorul toată luna martie, când, în final, îl așează pe ramurile unui trandafir, crezând că astfel vor fi roșii la față ca floarea acestui arbust; cu moneda, în Prahova, se cumpără vin, pâine albă și caș, pe care le consumă împreună, considerându-se că astfel vor avea fața albă precum cașul și obrajii roșii ca vinul; în Suceava, mărțișorul este purtat până este auzit cântând cucul, când fetele dau foc șnurului și își afumă gâtul cu el, înconjurându-l de trei ori; în Teleorman, mărțișorul este purtat până înfloresc vișinii pe ale căror crengi îl agață; în Banat, există obiceiul ca, în loc de mărțișoare,să se poarte șiraguri de mărgele .
Un obicei legat de tradiția Dochiei și de celebrarea Anului Nou primăvara este Mărțișorul, care nu este altceva decât calendarul sau funia anului ce adună și împletește cele 365 de zile ale anului în două anotimpuri, iarna și vara,simbolizate de cele două fire colorate în alb și roșu; în zona Bacăului, este atestat un șnur confecționat din două fire de lână neagră și albă, opoziție cromatică obișnuită pentru perechile zinoapte, iarnă-vară, lumină-întuneric; acesta se face cadou nu în ziua de 1 martie, ci în ziua când pe cer apare Luna Nouă, fiind încă un argument pentru existența unui străvechi calendar lunar în spațiul carpatic; tot de sorginte lunară sunt și ciclurile de zile care au la bază multipli de trei, cum ar fi zilele Babei de la începutul lunii martie; după tradiție, șnurul se purta la mână și nu era un atribut sau un privilegiu exclusiv al fetelor și nevestelor, ci a fost un obiect ritual, care a devenit, în vremurile noastre, obiect de podoabă, purtat la gât sau pe piept; unele informații etnografice susțin că momentul când mărțișorul se purta legat la mână sau agățat de gât era decis de apariția pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie; mărțișorul era făcut cadou și pentru asigurarea sănătății,belșugului și păstrarea frumuseții de-a lungul anului; durata purtării mărțișorului varia în funcție de zona etnografică: până la Mucenici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viței de vie, a măceșilor, a trandafirilor.
Prima mărturie descriptiv-explicativă a mărțișorului o lasă Iordache Golescu, care afirmă: „Mărțișorul este și luna martie, dar și o ață împletită cu fir alb și altul roșu care-l (iau) la gâtul, la mâinile copiilor, în luna martie, spre pază, spre depărtarea de orice boală, de deocheat, de fermecat”; unii copii poartă mărțișorul 12 zile la gât, după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr și, dacă pomului îi merge bine în acel an, se crede că și copilului îi va merge bine – Neamț; alții îl țin la gât, până ce văd primul pom înflorit și atunci îl lasă pe ramuri, ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului -Mehedinți;Gorj;Suceava; este păstrat de copii, până ce vin berzele, copiii strigând după ele,aruncând mărțișorul în direcția lor:
„Na-ți negrețele/Și dă-mi albețele!”;
punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie, dimineața, până a nu răsări soarele, și îl practică toți cei de parte feminină – Prahova; Suceava . Obiceiul este propriu românilor; luna poartă numele zeului Marte (la romani), el fiind ocrotitor al câmpului și turmelor, personificând renașterea naturii; la vechii traci, aceleași atribute le avea zeul Marayas Silen,considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă și de vegetație; în săpăturile arheologice din România au fost descoperite mărțișoare vechi de peste 8.000 de ani,sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb și roșu, care erau înșirate pe ață și purtate la gât; roșul semnifică focul, sângele și soarele, care sunt atribuite vieții, deci femeii care dă naștere vieții;albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înțelepciunii bărbatului; șnurul simbolizează schimbul de forțe vitale, care dau naștere viului, fiind și azi simbol al sexelor și se regăsesc și la bradul de nuntă și la cel de înmormântare, în „steagul” călușarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii, Sâmbra oilor etc.; în Moldova și în nordul Sucevei, mărțișorul este dat în dar copiilor, ca să aibă noroc, să fie sănătoși; fetele îl poartă 12 zile la gât, apoi îl prind în păr și îl țin până la sosirea berzelor, sau până ce înfloresc primii pomi; atunci îl scot, leagă șnurul de ramurile copacilor, iar cu banul își cumpără caș, pentru ca tot anul să le fie fața albă și frumoasă; fetele oferă mărțișoare băieților, gest care ține de sentimentul pe care îl au față de aceștia – Transilvania. Se mai dăruiește mărțișor copiilor de 1 martie, pentru ca aceștia să fie feriți de soarele și vântul de martie, care le înnegresc fețele . Se confecționează dintr-un bănuț din aur sau argint, atârnat de un fir alb împletit cu unul roșu, acesta fiind primit în dar de către fete și femei, și purtat până este zărit primul porumbar, ori păducel, ori pom înflorit pe ramurile căruia îl așează; dar ultima parte a datinii s-a pierdut, chiar dacă bănuțul nu mai este făcut din metal prețios – Maramureș . În Dolj, firele șnurului de la mărțișor sunt colorate în alb, roșu și albastru și sunt trecute prin brânză, pentru ca fetele să fie albe, să nu le ardă soarele fața în timpul verii și să nu le înnegrească; după purtare, se pun pe o floare albă sau pe un porumbar, ca să fie fata ca floarea sau sprintenă și frumoasă ca o porumbiță, evidentă fiind aici confuzia omofonică dintre plantă și pasăre; numai fetele mai înstărite atârnă o monedă de argint la șnur.
Mărțișorul se pune la gâtul sau pe pieptul copiilor, uneori și al femeilor, rareori al bărbaților, fiind o monedă de argint sau de aur, prinsă cu un șnur împletit din două fire, unul de culoare roșie, al doilea de culoare albă, acest dar numindu-se mărțișor; se crede că acela care va purta mărțișorul va fi peste primăvară norocos, sănătos și curat ca argintul, iar vara va fi scutit de friguri; mărțișorul se poartă la gât, piept și uneori la încheietura mâinii până la înflorirea trandafirilor, când se scoate, se pune firul roșu pe o floare, iar cu banul se cumpără caș, pe care fetele îl mănâncă, în credința că vor fi tot anul albe la piele și îmbujorate în obraji; în alte zone, banul se păstrează la gât până înfloresc vișinii, când firul se așează pe o crenguță ruptă în trei; apoi se iau trei flori de vișin, din care două se pun la urechi și una la brâu; pe alocuri, mărțișorul se poartă până se zăresc primii arbuști înfloriți, cu precădere porumbarul (arbust sălbatic din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe, cu fructe sferice negrevinete – Prunus spinosa; ori păducelul (arbust înalt din familia rozaceelor, cu flori albe dispuse în buchete, cu fructe comestibile, cultivat uneori ca plantă ornamentală Crataegus monogyne; , iar firul mărțișorului este așezat pe o crenguță înflorită a acestor arbuști; astăzi, mărțișoarele sunt date numai persoanelor de sex feminin, indiferent de vârstă și numai în unele sate izolate din Moldova îl mai poartă băieții și bărbații; în ultimele decenii, tendințele comerciale au condus la o inventivitate deosebită în producția de mărțișoare, acestea luând forme diverse și îmbrăcând simboluri felurite: coșari, fructe, cifre, litere, păianjeni,personaje din filmele de desene animate, semne zodiacale etc.; astăzi, mărțișoarele sunt purtate doar două-trei zile, rar câte o săptămână; se crede, în general, că mărțișorul are rol protector împotriva forțelor răului; el este purtat la gât de către fete, la brâu de către femei și la încheietura mâinii de către bărbați; în zonele Năsăud și Bucovina, mărțișorul trebuie purtat și de către bărbați; confecționat în casă, el este dăruit după reguli stricte: mamele și bunicile dau copiilor și soților, iar fetele numai prietenelor apropiate; pentru a avea noroc tot anul, mărțișorul primit trebuie purtat cel puțin în ziua de 1 martie .
Serii simbolice: alb-roșu-argint/aur; alb-negru-argint/aur; mărțișor-pom fr
uctifer; mărțișor-arbuști cu flori albe; mărțișor-trandafir; mărțișor-cocostârc.
,,Indicațiile istorice par a plasa măștile-costume antropomorfe de cuci înainte de era noastră și a le lega de unele rituri primitive agro-pastorale.
În ansamblul lor jocul cucilor se prezintă ca un scenariu mitico-ritual, avînd drept scenă satul întreg, iar drept text literar un episod de viață agro-pastorale a comunității sătești, care se desfășoară în trei părți: prima parte în dimineața de lăsatul secului, când alaiuri de cucoaice cu zurgălăi la picioare, la brâu și cruciș pe piept, cutreieră satele simulând bătaia tradițională cu chiuliciul; partea a doua în după masa aceleași zile cînd începe o piesetă în care personajul principal este ,, bunica cucilor,, în jurul căreia se strîng : miri și mirese, plugari,ciobani,jandarmi etc spre a merge într-o mascaradă zgomotoasă în mijlocul satului unde se trag trezi brazde simbolice în cerc, udînd cu vin pe unul din ei și învoindu-l apoi; și partea a treia în seara aceleași zile, cînd înaninte de a se însera își scot măștile cu un anumit ceremonial, rupându-le de pe cap, trîntindu-le de pămînt, strigînd:
Să piară cu tine
tot ce-i rău în mine
și să fiu luminat
cum am fost înturnat.
după cum urmează hora satului și un fel de retragere cu torțe.
În acest joc, cele mai impresionante măști prin complexitatea și grandiozitatea lor sunt măștile de cuci, numite și chipuri. Chipurile, ca măști-costume, au partea superioară alcătuită dintr-o mască montantă, iar partea medie și inferioară dintr-un costum adecvat măștii. La înfățișare, masca chip seamănă cu o sorcovă imensă, compusă dintr-o inflorescență artificială. E masivă, greoaie și complicată. În general, un chip este compus din trei elemente: o parte supramontantă sau podoabă de cap, o parte facială sau obrăzarul prevăzut în spate cu o coamă lungă de panglici și o parte subfacială sau barbă. Podoaba montantă în formă de sorcovă poate fi semisferică, cilindrică sau conică. În construcția ei intră ca suport un schelet de lemn sau sîrmă, numit tîrn care nu este altceva decît rezultatul împodobirii excesive a cornelor măștii într-unul antropomorfic.
Obrăzarul e prins de tîrn printr-un suport de lemn, care pentru a căpăta stabilitate și echilibru se fixează pe umerii jucătorului. Ceea ce frapează la mască e nasul lung, cu ciucuri sau clopoței în vîrf, care e legat de tîrn printr-un lănțișor.
Importante în masca-costum de chip, și în alte măști populare de pe teritoriul țării noastre sunt : coarnele, oglinzile și barba. Fiecare din aceste elemente accesorii ale măștii erau înainte vreme constitutive , deoarece îndeplineau un rol simbolic în economia magică a măștii.
Astăzi toate aceste elemente și-au pierdut semnificația inițială, păstrâns numai aspectul lor decorativ.”
Omul este creatorul tuturor valorilor artistice ale unei culturi, creaţiile populare bucovinene ne vorbesc prin ele însele , atât despre viaţa şi concepţia omului, cât şi despre el, cu ajutorul mesajelor istorice, culturale, estetice . Cultura materială este rezultatul unei bogate culturi orale, unele aspecte din lirica bucovineană, care prin structura şi modalităţile de exprimare, ne fac să cunoaştem mai bine omul.
Orientarea spre folclor, în cercetarea, culturii materiale şi mai ales a costumului tradiţional, ne este impusă tocmai de legăturile de reciprocitate dintre cultural materială şi cea orală. Strigătura este o specie a liricii folclorice care este perforată în jocurile populare, la şezători şi clăci, la evenimentele importante din ciclul familial (nunta, cumetria), precum şi în cadrul obiceiurilor de peste an ; având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, strigătura prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental.
După conţinutul transmis , există două mari categorii: strigătura lirică şi cea satirică. Prima constituie, în genere, punctul de plecare al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreţie deosebită. Dimpotrivă, în cea satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică, tematica acestui tip fiind axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale colectivităţii, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes şi alte tare.
Pornind de la forma pieselor vestimentare, de la materialele întrebuinţate, şi tehnicile de ornamentare, gama cromatică şi accesoriile decorative (podoabe, blănuri) se poate stabili locul purtătorului în ierarhia comunităţii, reflectând stratificarea acesteia după avere şi rang şi nu apare niciodată ca un port unitar. Spre exemplu, piese de costum precum hainele din postav, căciuli duble cu blană de jder, cizme sau pantaloni şi cămăşi din bumbac erau un drept exclusiv al stărilor privilegiate, un simbol al poziţiilor lor sociale. Astfel strigăturile surprind bogăţia purtătorului, măiestria creatorului, marea lor majoritate fiind strigături de nuntă:” Poţi să fii mire-mpăcat /Că mireasă ţi-ai luat,/ Ştie-a ţese, ştie-a coase/ Ştie-a purta haine frumoase. /Meşteră-i la cusătură /Şi la vorbele din gură.”
Pe lângă buna rânduială şi hărnicia miresei, soacra mare, primind la uncrop – masa mare de după nuntă, rândul de straie noi, femeile strigau spre fala fetei şi a familiei acesteia:
„Ian strigaţi în gura mare/ S-audă soacra cea mare./ Soacră mare ieşi în prag/ Că ţi-a venit noră-ta/ Cu cămeşă, cu catrinţă, /Cu zabrenc în şapte iţe.”sau „Cine bine s-o purtat,/ Frumuşel o căpătat/ Pânzătură-n nouă iţe,/ Cămeşuică cu altiţe./ Prejitoare cu firuţ/ Tulpănel cu trandafir./Brâiele cu flori bătute/ La Izvoare, sus la munte./ Tulpănel de bobotat /Oglinjoară de cătat.
Structura diferită a costumului femeiesc de cel bărbătesc în componentele sale de bază rămâne aceeaşi pe scara biologică a individului, dar intervin anume note aparte în acord cu vârsta. Fiecare etapă a existenţei: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea îşi aveau însemnele vestimentare distinctive, iar trecerea de la o categorie de vârstă la alta se efectua printr-o serie de acte ceremoniale şi un veşmânt adecvat: se modificau găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Nunta, constituia trecerea tinerei din rândul fetelor în rândul nevestelor, îmbroboditura şi podoabele sunt prezente în strigăturile de deshobotat: „Perişor galben pe spate/ De-amu vântu nu te-a bate/ Nici soarele nu te-a arde/ Perişor negru steclit/ De-amu nu fi podoghit/ Din-ea seară acoperit./ Gâţişoare zugrăvite/ Din-ea seară acoperite”şi „Ridicaţi-i hobotul/ Ca s-o vadă socră-su/ Ridicaţi-i basmaua/ Ca s-o vadă soacră-sa.”
Strigăturile de nuntă dedicate naşilor şi socrilor, personajele principale ale alaiului, alături de miri, laudă frumuseţea şi statutul înalt al acestora, care erau asemănaţi „păunilor”, împodobiţi cu piese vestimentare şi podoabe azi dispărute din costumul de sărbătoare – vălitoarea, taclitul,peşchirul, porturile.
Strigăturile satirice sunt mult mai variate, dar cu un mesaj mult mai fin pentru comunitate. Mai puţin întâlnite, epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele portretizări, până la sarcasm. Apar, de asemenea, false epitete laudative, menite să evidenţieze contrastul dintre aparenţă şi realitate. Comparată adesea cu epigrama, strigătura are aceeaşi formă concisă, redusă la câteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efectul final de surpriză, specific speciei culte. În general erau spuse fetelor leneşe, sau nevestelor ce au sărăcit: „ Când era făină-n pod/ Purtam cârpa cât un cot/ Mălaiu s-o-mpuţinat/ Cârpa mi s-o tupilat.” şi „ Inga măi, fudula măi/ Cum se fudule cu noi./ C-un coştei de păpuşoi/ Şi-o vândut coşteiul tot/ Şi-o făcut rochie cu drod.”
Necesitatea comunicării concise, aproape aforistice, a unor observaţii determină dezvoltarea unor modalităţi specifice de exprimare. Enunţul direct este destul de rar, se foloseşte mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog „Hora, polca pot juca, / Dar cămăşi nu pot spăla”, precum şi pseudo-dialogul :„Mândro cu nasul pe sus, / Poale la cămaşă nu-s. / – Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus”, prin care contrastul dintre aparenţe este pregnant.
De asemenea, strigăturile satirice, sunt uneori îmbrăcate în forme sarcastice, unde bărbatul strigă nevestei în joc următoarele: „ Frunză verde de omag,/ Mi-am luat ce mi-o fost drag,/ Foamea dracului ce-o trag!/ Dar de foame-a fi ce-a fi,/ Dar n-am cu ce mă-nveli./ De-nvelit aş face bine,/ Dar n-am sumăieş pe mine.”
O observaţie făcută de S.C. Mândrescu atrage atenţia în legătură cu strigăturile satirice: „Chiuiturile de joc sunt scurte şi ţintesc o situaţie recentă, un fapt împlinit nu de mult, o observare momentană; nimeni nu chiuie pe socoteala sa, totdeauna este ţintită o altă persoană, care n-are decât să îi răspundă. La joc femeile nu răspund. Apărarea le-o iau flăcăii.” Acest lucru explică prezenţa relativ redusă a strigăturilor satirice care să îi vizeze pe flăcăi. O singură strigătură care să facă referire la o piesă de costum tipic bărbătească a găsit: „ Tune dracu-n tine, bade/ Şi-n pieptarul tău din spate/ Şi-n cine l-a argăsit/ Că tare te-ai măreţit.”
Strigătura ca formă a artei lirice, şi prin aspectele sale specifice , devine o oglindă a satului, cu rele şi cu bune, unde bogăţia sau sărăcia, lenea şi „găzdăşia” erau oglindite prin strai şi podoabe, unele pierdute de ai mult de un secol din inventarul costumului tradiţional.
Text : drd Horatiu Silviu Ilea – Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Photographer Ileana Radulescu.Photography
Costume din Colectia Etnografica Horatiu Silviu Ilea
A doua din ciclul celor trei zile de mare sărbătoare ale noului an, Boboteaza este în primul rând o sărbătoare creștină, dar care iese în evidență prin referirea constantă la păgânismul perioadei din care face parte. Reprezintă și ea momentul încheierii sărbătorilor de iarnă, mai bine zis, lustrația prin apă, purificarea generală ce urmează în urma alungării tuturor foțelor ostile, malefice, care și-au făcut de cap în perioada sărbătorilor de iarnă. De aceea, se spune, acesta este momentul când dispar de pe fața pământului( temporar), diavolii,strigoii, asociați uneori cu dezlănțuirile furtunoase ale viscolelor iernii, marcând o trecere timidă către celălalt anotimp.
Își fac simțită prezența binefăcătoare lupii ( care numai până la Bobotează pot să facă rău oamenilor), apărând de astă dată ca instrumente punitive divine, îndreptate împotriva demonilor sau a oamenilor. Într-un fel, putem spune că intrăm neoficial în noul sezon al Lupului, a cărui prezență se va face în curând simțită din ce în ce mai pregnant, în timpul Filipilor de iarnă. Valențele purificatoare ale apei sfințite în această zi se extind și asupra gospodăriei: apa de râu, agheasma etc. Poate alunga moroii, puricii, șerpii, lupii, bolile, dar poate stimula recoltele. În această zi, ca și în celelalte sărbători mari ale calendarului popular, sunt concentrate la scară mică toate aspectele semnificative ale vieții țăranului, în care cuvintele-cheie erau a stimula și a proteja. Iordănitul reprezintă varianta instituționalizată a acestor practici de popițiere, care nu se limitează doar la un simplu colind adresat celor ce poartă numele sfântului, ci tuturor membrilor conunității, care primesc astfel partea cuvenită de protecție sau de binecuvântare.
Un alt aspect important al acestei sărbători, bazat pe aceeași imagine, de hotar, graniță temporală între două anotimpuri ( deschiderea cerurilor),este susținut de numeroase credințe populare din domeniul meteorologiei: previziunile se bazează tocmai pe existența acestui moment de cotitură, pe întoarcerea către anotimpul călduros.
Tradiții
Se trag focuri de pușcă și de pistoale, la biserică, când ies preoții cu crucea spre a face agheasmă, zicând că picioarele Mântuitorului au fost pe acea lespede ce se află în apa Iordanului, pe care era făcut zapisul de greșeala lui Adam.Și când a călcat Mântuitorul pe ea, a pocnit și a huit, cum huiesc puștile acum la noi. Strigoii numai până la Bobotează umblă. Atunci când preotul strigă chiraleisa!, toate răutățile : lupi, strigoi, draci, toate pier și e anul curat pănă la Sfântul Andrei. Se crede că lupii dau asupra oamenilor numai până la Bobotează, de atunci însă încep să nu mai fie periculoși pentru oameni. Din momentul când au sfințit preoții apa, toate apele, atât cele curgătoare, cât și cele stătătoare, atât izvoarele cât și fântânile rămân sfințite, după unii, în decurs de două săptămâni, după alții, chiar șase săptămâni.
La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp până ce trece sfințirea apelor. Și nimeni nu-i vede, afară de lupi, care se iau după dânșii și, unde-i ajung, acolo le și varsă mațele. Din cauza aceasta nu e bine să se lase în ziua de Bobotează cămăși și mai ales rufe întinse peste gard, căci se crede că, atunci când se împușcă, în decursul sfințirii, din puști, precum și când strigă oamenii după sfințirea apei chiraleisa, atunci Ucigă-l-Crucea fuge și se ascunde sub dânsele.
Mai înainte vreme, când se muia crucile, se făcea copcă pe gârlă, ca și azi, și mergea Vodă cu alai la marginea Dâmboviței, cum merge și astăzi. După ce muia crucea, o lăsa în gârlă și doi sau mai mulți oameni se aruncau după dânsa. Cine o prinde, acela căpăta bacșiș bun de la Vodă. Astăzi nu se mai aruncă nimeni în apă după cruce. Cei ce se aruncau erau din cei bolnăvicioși cari tot piroteau pe picioare. După ce se aruncau, se făceau sănătoși tun.
Colindul cu Iordanul-Iordănitul
Încă din seara de 6 spre 7 Ianuarie se strâng mai mulți inși la o cârciumă și acolo mănâncă și petrec seara. Unul din tineri, și anume capul, care pe alocuri poartă numele de popă, duce căldărușa cu agheasmă, în care-și strâng banii, iar ajutoarele căpăteniei poartă unul pămătuful sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni, și un altul poartă o țepușă de lemn, pe care au a strânge carne. Astfel umblă ei apoi noaptea sau dimineața prin sate cântând Iordanul, adică același cuvinte pe care le cântă și preotul în ajunul Bobotezei. Intrând în casă, iordănitorii iordănesc, adică stropesc, mai întâi pe toți membrii familiei, cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a rândul în brațe, îi ridică în sus de trei ori. În unele locuri stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el. Luptându-te cu iordănitorii de întărești, dobândești putere, căci luptătorul iordănitor în timpul luptei este ajutat de Sf. Ioan și acesta dă în urmă putere și celui care s-a luptat cu iordănitorii.
Încurcarea cailor
De la biserică, alegându-se cei mai buni cai, ies la marginea satului și se iau la întrecere. În felul acesta își cunosc și caii de fugaci sau leneși. În Mehedinți, de Bobotează odinioară se încurcau caii. Câțiva tineri călare, având în mână un steag, mergeau pe la casele oamenilor, botezând steagul cu apa din fântână. După ce stropesc casa cu apă și aruncă tămâie pe acoperiș rostesc o urare de belșug și prosperitate. În Mehedinți, sătenii vin călare la preot, care, după ce sfințește apa din fântână, botează cu busuiocul atât oamenii, cât și caii, frumos împodobiți. Se face apoi o paradă prin tot satul. Noaptea copiii merg cu iordănitul, trecând din casă-n casă, cu găleți de apă și busuioc, pentru a stropi gazda, care-i răsplătește cu monezi aruncate în găleată.
Ardeasca
În unele părți ale Bucovinei era mai înainte datină ca tineretul să ia, după ce s-a sfințit apa la Iordan, câte un tăciune aprins din focul ce a fost făcut pentru aprinderea săcalușelor și să se întoarcă cu tăciunii aceștia într-un loc mai deschis și acolo, punând iarăși tăciunii la un loc, și mai punând încă paie și frunze uscate peste dânșii, făceau un foc mare. După aceasta, înconjurându-l din toate părțile,prindeau a juca în jurul lui. Iar când focul prindea a se potoli, atunci începea care dincotro a sări peste dânsul. Facerea focului acestuia, precum și jocul dimprejurul lui se numeau Ardeasca.
Sursă Antoaneta Olteanu Calendarele Poporului Român/ Editura Paideia 2000
,,Mitologia creștină a preluat și remodelat profilul demonologic al caprei și al țapului. Din făpturi demonice ce promovau fecunditatea și fertilitatea au devenit animale diavolești care întrupează desfrâul, piaza rea, nenorocirea. Capra și țapul în travestitul lor religios devin astfel uneltele diavolului. În iconografia basmului, capra și țapul metamorfozează făpturile infernale ale acțiunii epice. Cu toată această prelucrare și remodelare demonologică în spiritul unor supersiții și credințe străvechi despre capra și țap mai persistă încă în folclorul feudal al unor popoare sud-est europene reminescențe mitice din străvechiul cult al acestor animale domestice.
La români s-a menținut multă vreme credință în virtuțile medicale ale laptelui, cărnii și pielii de capră. De asemenea, credințe legate de ritualurile funerare : capra nu se dă de pomana pentru morți;altele legate de ritualurile nupțiale, capra se dă în dar miresei; sau altele legate de ceremoniile solstițiale, capra se joacă de bun augur de Anul Nou.
Prin masca de capră înțelegem astăzi o familie de măști, adică o grupă complexă de măști și mascoide relativ deosebite în structura lor morfologică și asemănătoare în funcțiunea lor ludică. Din această grupă fac parte întâi măștile utilizate de Anul Nou în jocurile de capră, turcă, boriță,brezaie, cămilă și girafă și apoi mascoide corespunzătoare.
,,Jocul caprei” s-a complicat în perioada feudală cu alte personaje-măști secundare ca: moșul și baba, harapii, mirele și mireasa, anul nou și anul vechi , vornicul, fluierașii etc., într-o acțiune dramatică în care domină simbolic manifestările ludice. Din secolul al XIX-lea se disting mai multe feluri de jocuri de capră după structura lor mitico-rituală. Unele sunt ,, caprele mici” altele ,,caprele mari” ,,caprele bătrâne” sau ,,caprele noi”. Îndeosebi caprele mari, numite uneori și caprele bătrâne, sunt spectacole în care intră mai multe personaje-măști. Dintre aceste personaje-măști mai importante sunt cele 12 luni ale anului. Fiecărei măști i se face ,,strigarea ei” în genul strigărilor peste sat, în care intră prognosticuri metereologice amestecate cu aluzii la adresa gospodarilor care primesc pe jucători.
În jocurile de capră sau țap, măștile au fost mult timp confecționate din pieile animalelor corespunzătoare, în general tăbăcite după metoda numită ,, pe uscate” adică prin sărare și uscare la soare.Astfel măștile au menținut o parte din semnificația genuină a pieilor crude, nealterate de procesul tehnic al tăbăcirii industriale. Într-un vechi colind în care se folosea masca de capră, în Moldova, pe valea Bistriței, jucătorii urau :
Uni e capra joacă
Pământul răstoacă
Uni e tropotește
Oarzele înflorește..
În trecerea lor de la forma primitivă la forma populară, măștile costum de capră sau țap au pierdut aspectul lor străvechi real zoomorf căpătând un aspect nou abstract zoomorf. Ceea ce interesează îndeosebi la masca-costum de capră în această ipostază nouă sunt : hîrca reală cu coarne care a fost înlocuită cu un simulacru de hîrcă din lemn, îmbrăcat în piei și împodobit aparte: corpul caprei care a fost înlocuit cu un schelet drapat în țoluri vîrstate sau cu alesături și capul cu elementele lui : coarnele,urechile, gura, bărbița, care au început să fie stilizate.
La români se întâlnesc încă două variante ale măștii-costum de capră: una pentru capra antropomorfizată ,, capra în picioare” și alta pentru omul zoomorfizat în capră ,, capra pe băț” numită și ,, capra pe brînci”. Deosebirile între aceste două feluri de măști-costume nu privesc atît poziția verticală sau orizontală a caprei, adică poziția umană sau animală, cît semnificația ei simbolică pentru purtat și joc. La capra ,,în picioare” ca și șa jocurile asimilate acesteia-la turca ( în Transilvania), brezaia (în Muntenia ), girafa ( în Moldova) și cămila ( în Muntenia), costumul antropomorfic a realizat dintr-un țol vîrstat, închis sub picioarele jucătorului cu niște șalvari; la capra în băț costumul zoomorfic e realizat dintr-un țol cu alesături, deschis jos ca o fustă sau tras pe picioare ca niște pantaloni. Capetele de capră în băț pot fi nearticulate și atunci tactul se obține prin bătălie bețelor ce țin loc de picioare. Caprele în picioare au în schimb capul articulat.Maxilarul superior este mobil spre a putea fi izbit de maxilarul superior care este fix, pentru a țăcăni sau clămpănii, în ritmul jocului acompaniat de tobe sau fluier. Din cauza acestei clănțăniri, masca-costum zoomorfă de capră s-a numit și masca de clanță sau simplu : clanță.
Partea esențială a măștilor-costume de capră este capul. Botul e realizat din piele de căprioară sălbatică, prevăzut uneori cu dinți de aramă, închipuind o ,,gură de aur” .Pe cap sunt prinse urechi de iepure și fixate coarne de căprior sau simulacre de coarne, din lemn. Întreaga măiestrie artistică a creatorului măștii sau mascagiului constă în alcătuirea și împodobirea coarnelor despre care colindul popular menționeazaă:
Hai ța, ța, căpriță ta,
Hai ța, ța, căprița mea.
De la munte te-am adus
Cu cercei și cu hurmuz,
Cu canafi și lipurici
și cu coarne de panglici.
,,Herbul măștii” de capră în Podișul Moldovei este alcătuit uneori chiar din coarne de cerb. În herbul caprei creatorul popular pune tot ce are mai de preț din arsenalul podoabelor femeiești: oglinjoare rotunde, hurmeze multicolore, beteală de argint și panglicuțe roșii cu zurgălăi, țesînd un păienjeniș fin, care în salturile jocului și în ritmicitatea țăcănitului sau a clămănitului produc efecte de lumină și smulg privitorilor iluzia unei făpturi de basm. În această împodobire supravițuiesc străvechi tradiții animaliere din epica pastorală, simboluri ale stelelor-animale atît de plastic redate de unele balade.
Costumele caprei în picioare și al caprei în băț diferă prin structura lor morfologică și somptuozitatea lor decorativă. Deoarece costumul caprei în picioare reprezintă mersul afrontat al animalului, ridicat în două picioare, este în general realizat dintr-o țesătură fină ce înfășoară cilindric corpul jucătorului. Pe el atârnă nenumărate panglici și zurgălăi.Coctumul ,, caprei în băț” deoarece reprezintă poziția patrupedă a caprei în mers normal,este realizat dintr-o țesătură groasă care drapează corpul. Pe axa spinării, saltă o curea bătută cu ținte de aramă, de care spînzură panglici roșii cu clopoței prinși în coadă, șiruri de mărgele și beteală, prisnei și ciucuri multicolori.
În confecționarea măștii-costum de capră astăzi contează pentru sătean,materialul de bază. El imprimă măștii deseori o factură artistică aparte și un nume nou. Când masca-costum este alcătuită din stuf se numește capră de stuf, când este alcătuită din hârtie de numește capră de hârtie.
Sursa text : Romulus Vulcănescu-Măștile Populare,București 1970